Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Uriaşul de la Colţea

Viața Medicală
Dr. Cornelia TÎRÎŞ miercuri, 11 martie 2015
   „Tata s-a stins în noaptea aceasta“, scria pe telefonul mobil, în zorii zilei de sâmbătă, 27 septembrie 2014.
   În ultima săptămână, trecusem cu treabă pe la Colţea, chemată fără să ştiu de ultimele lui gânduri. Ceasul din urmă sosea parcă prea grăbit pentru bătrânul amiral al chirurgiei româneşti. Profesori mari, doctori, studenţi sau simpli prieteni l-au urmat pe marea vieţii, pe furtună sau cer senin. Nu-mi venea să cred că chiar trecuse dincolo, aşa abrupt, despărţindu-ne definitiv de starea de ucenici. La căpătâiul lui, cu lumină în palme, bogaţi şi săraci deopotrivă… Bărbaţii, mândri, se ţineau tari… Vorbele lor zugrăveau „cele trecătoare“: Academia de Ştiinţe Medicale, Societatea Română de Chirurgie, funcţii, demnităţi şi onoruri. Eu plângeam… Ne despărţeam de acela care, în urmă cu 20 de ani, ne primise la chirurgie, în slujirea „fără de arginţi“.
   Sertarul cu amintiri de la Colţea păstrase tăcut, până azi, chipurile şi faptele tinereţii, cu parfumul lor amestecat, de izbândă şi încercare. Cu ochii minţii, vedeam curgând din nou timpul de atunci.

 

Încercaţi cu lucruri imposibile

 

   Anul 1989. Toamna. La semiologia medicală, profesorul Mihail Anton începea lumea ca discurs. La chirurgie, în cealaltă aripă a spitalului, ni se întocmea truda. Profesorul Nicolae Angelescu „aşeza“ gospodăreşte treburile dintâi ale vieţii noastre. Aşa avea să fie pentru totdeauna, de atunci înainte. Împărţiţi în grupe de câte zece, ne-a dat fiecăruia câte un ceas anume din zori, de ajuns la spital (7; 7,10; 7,20; 7,30 etc.). După ce treceau „clipele“ exacte şi personale, încuia condica şi ascundea cheia într-un buzunar interior al uniformei. Ne învăţa punctualitatea. Dumnealui era acolo cel mai devreme, la 6,30, când vedea nou-internaţii şi îşi dădea avizul pe foile de observaţie. Ne privea cu blândeţe cum alergam pe scara istorică, să prindem din urmă ceasul condicii. Un uriaş în ţara piticilor… Nu voia să ne arate bunătate, cu toate că aşa avea în inimă. Ştia bine că nimeni nu ne va proteja în viaţă, decât noi înşine. Voia să „ne pună armele în mâini“, ca un ofiţer superior dintr-un corp de elită, instruindu-şi soldaţii într-un atac simulat. Zilnic, la vizită, ne întreba câte ceva, măsurându-ne puterile. A început cu anamneza. Au urmat tehnicile operatorii, greu şi de rostit, darămite de învăţat. Cu ele ne opinteam în după-amiezile lungi din toamna aceea. Mi se părea că suntem încercaţi precum Făt-Frumos din basme, cu lucruri imposibile. În loc de palate de mărgean şi poduri de cleştar, ni se cereau formule stas: „colporafie anterioară cu colpo-perineorafie posterioară şi cu miorafia ridicătorilor anali“. Tot pe dinafară recitam şi rezultatul de la „jitografie“ cum în glumă i se spunea, după numele doctorului Nicolae Jitea, evaluării ecografice. Profesorul a hotărât ca fiecare dintre noi să înveţe să scrie corect un consult chirurgical complet. Ne-a explicat că ginecologia e de fapt o specialitate tânără şi a inclus evaluarea pelvină în manevrele obligatorii pentru anul III. Ştia bine că „cine se scoală de dimineaţă departe ajunge“. Abia în anul şase, la stagiul de obstetrică, am băgat noi de seamă ce utilă ne-a fost învăţătura. Profesorul Angelescu ne-a deschis la vreme, în primăvara vieţii, gustul pentru lucrul făcut bine şi la timp.
   Aspru le părea tuturor, de temut uneori… La raportul de gardă, în podul spitalului, se judecau, cu dreaptă măsură, faptele din chirurgie şi nu numai. Femeile din clinică, „de la vlădică până la opincă“ nu puteau „urca“ până acolo. Trebuiau să aştepte în tăcere „legile lui Moise“, coborâte de pe un altfel de Sinai. Profesorul gândea tradiţional, nu le cerea florilor să dea seamă pentru veghe şi mângâiere… Credea Prof. dr. Nicolae Angelescudespre chirurgie că a fost întocmită numai pentru bărbaţi. Pe aceştia, chiar dacă din aluaturi diferite, i-a făcut să semene şi să-şi împartă munca frăţeşte. În cenuşiul unei dimineţi, la pod, privind pe ceas, i-a spus aspru unuia care întârziase: „Dragostea, duminica după-amiază!“. Aceluia i-a fost ruşine şi a venit de atunci la timp. S-a îndreptat.
   Profesorul vedea limpede cine şi ce face „de bunăvoie“. La contravizită, după-amiaza la 4, găsea clipa scurtă pentru „scena de familie“. Fiecare îşi putea spune atunci un of.  Eu zugrăveam acasă la vremea aceea. Cu bani puţini şi cu efort uriaş. Se vedea de la distanţă că sunt obosită. A rugat-o cu blândeţe pe una dintre infirmiere să vină să mă ajute şi apoi mi-a oferit un mosor cu aţă chirurgicală, prea preţioasă atunci, să-mi înşir frumoasele mărgele rupte. Şi-a dat repede seama că iau viaţa în piept încercând să mă maturizez. Odată terminată treaba cu zugrăveala, am fost primită „în rândul  lumii“, cu dulap de haine la pod şi cu dulcele drept de a participa la raport. Fructul excepţiei m-am simţit atunci, tânără Evă care tocmai se prindea la butoniera chirurgiei. Firesc, am primit cetăţenia fericită a unui loc fără pereche. De aici, oamenii care plecau acasă primeau scris pe biletul de externare cuvinte de fond în medicină: „vindecat chirurgical“. Caietul de lucrări practice, azi galben de vreme, stă mărturie despre lucrurile mici şi multe din zilele acelea, fire de nisip la temelia vieţii de doctor. Alături stă parafa asistentului nostru de chirurgie de atunci, doctorul Alexandru Nedelcu, profesorul de modestie în clinica de la Colţea. Decan de vârstă, acesta intra în sala de operaţie la cazurile cu complexitate deosebită, neasumându-şi niciodată vreun merit. Ne-a „predat“ umilinţa în timpurile acelea grele, ajutând el însuşi, când avea vreme, pacienţii la toaleta zilnică. Un patriarh stătea în umbra profesorului Angelescu, cu forţă şi discreţie.

 

Deşteptarea din somnul de jumătate de veac

 

   În afara clinicii, iarna aspră bântuia pe străzile Bucureştiului, lăsând oamenii în voia celor două dihonii istorice: frica şi foamea. Curentul electric se tăia câteva ore pe zi, televiziunea transmitea doar osanale pentru regimul Ceauşescu şi acelea porţionate. Cârciumile din micul Paris închideau prin lege la ora 10 seara, iar termenul de boem echivala cu oponent politic. Mâncarea, rafinament şi artă de bon-viveur la porţile Orientului, devenise preocupare compulsivă şi cartelată. Cine nu-şi aminteşte de zahărul şi uleiul scrise cu atenţie, lunar, de administratorul şi delatorul de bloc pe lista de la Alimentara alături de datele din buletin! Mamele îşi trimiteau copiii la cozi virtuale, în faţa unor galantare goale, aşteptând să cumpere „ce se bagă“. Primeam toţi la fel, iar casa scării emana aburii unui meniu comun, preludiul la „epoca de aur“ proiectată deja de „marele cârmaci“. Dormeam apoi îmbrăcaţi, în case înfrigurate, respectând directiva – „să mai punem o haină în plus“. Nimeni nu ştia însă la ce foloseşte acest sacrificiu. Şi visul ar fi avut pesemne nevoie de aprobare de la partid. Teama se strecurase definitiv între fraţi. Zilnic, la ieşirea din casă, ne trăgeam peste suflet codul „tovarăş“. Învăţam cu greu, dar sigur, să ne alungăm speranţele cu tămâie şi apă sfinţită, să ascundem icoanele şi radiourile de la care, noaptea, aşteptam vestea eliberării. Vocea Monicăi Lovinescu, vestitor solitar al utopiei, se pierdea în eter spunând: „Aici Europa liberă…“.
   Cu toată „originea socială sănătoasă“, profesorul Angelescu realiza că ne aflăm într-un fald al istoriei, un timp de osândă în care, pacient sau doctor, ispăşeam împreună o sentinţă absurdă de sărăcie, nedreptate şi umilinţă. Răul se lăfăia fără ruşine peste tot: în oglinzi, tablouri şi lozinci comuniste. Înlăuntrul nostru, latinitatea părea învinsă de resemnarea şi smerenia proprie popoarelor răsăritene.
   Până într-o bună dimineaţă, când profesorul a intrat în sala de raport şi ne-a spus calm că noi şi spitalul, de mâine, „vom lucra“ istorie. Aflase de la confraţii din Timişoara că ţara se aprinsese. Deşi era convins că vom fi primii aruncaţi în foc, pe chip n-avea nicio urmă de teamă, ci doar gând de dreptate. Dumnezeu aşezase, în marea lui milă şi tainică iconomie, la kilometrul zero al jertfei, un doctor adevărat. Sub ferestele secţiei de chirurgie de la Colţea, România se trezea dintr-un somn greu, de plumb, de jumătate de veac.
   Ne-am pregătit în grabă, la modul prozaic: am externat bolnavii transportabili, am verificat şi refăcut stocurile de alimente şi medicamente. S-au întocmit mai multe echipe operatorii formate dintr-un chirurg generalist şi un orelist sau ginecolog. Copii fiind, am reînnoit legământul de ascultare, făgăduind că vom fi la Colţea, „la bine şi la rău“. În inimi tocmai se aprinsese o speranţă uriaşă, „ex-nihilo“, pentru viitorul ţării.
   Profesorul ne-a distribuit mai ales la camerele de gardă, să ajutăm la trierea bolnavilor şi ca „scriitori anonimi“ pe foile de observaţie. Aşa ne-a găsit Ajunul şi Crăciunul lui ’89, în chip de furnici de cerneală, trudind în anticamera istoriei. O lume întreagă privea prin media „revoluţia română în direct“. Primele victime se operau în sălile spitalului nostru. Tărgile aduceau la poarta din spate din ce în ce mai mulţi răniţi. Eu mă luptam de zor cu registrul de internări al chirurgiei. Poveştile despre terorişti se ţeseau harnic cu fiecare amurg ce trecea. Aceştia aveau însuşiri primordiale de scorpie: cruzi, puternici şi fără chip. Întruchipau Răul din basme, ridicat de frică la puterea infinit.
   Oraşul răsuna de libertate; toate vorbele oprite timp de 50 de ani ne umpleau zilele şi nopţile. „Televiziunea Română Liberă“ transmitea încontinuu. Ţara întreagă devenise brusc o uriaşă agora.

 

Istorie la sala de operaţie

 

   Într-un scurt răgaz, pe uşa camerei de gardă de la chirurgie, intră un bărbat între două vârste, foarte grăbit. „Sunt împuşcat în umăr. Aş vrea să-mi scoateţi glonţul şi să plec. Am treabă multă…“ Am dat să-i facem o radiografie, dar nu ne-a lăsat. A scos din buzunar un mic magnet şi l-a aplicat pe deltoidul împuşcat, ne-a arătat unde e glonţul. Am tras xilină în seringă şi m-am pregătit să injectez locul cu pricina. Zadarnic însă. I-a cerut profesorului pe cineva care să-i scoată glonţul pe viu. Doctorul Alexandru Nedelcu a incizat rapid deltoidul de „erou“ şi, în tăcere, a extras metalul, fără ca pacientul să grimaseze măcar. Părea o scenă de la televizor, cu terorişti, amfetamine şi lucruri nemaivăzute. Am suturat plaga şi am pansat. Trecătorul s-a ridicat de pe scaun, ne-a mulţumit în grabă şi a rostit un nume vechi, coborât parcă din Mircea Eliade: Ion Sachelarie. Uşa camerei de gardă s-a închis în urma lui, lăsându-ne să consemnăm în registre mirarea fără anestezie, cu efect imediat.
   La etajul I, în săli, s-a operat încontinuu, zi şi noapte, timp de opt zile. Nimeni nu simţea oboseala. Parfumul de ireal stăruia în aer, tinereţea flutura drapele găurite, de scrutat viitorul.
   Ziariştii străini se aventurau pe străzi transmiţând marilor agenţii de presă fapte din estul sălbatic. Filmau fizionomii, urme de gloanţe, ambuscade. Unul dintre ei a ajuns la Colţea şi a privit cu ochi franţuzeşti bătrânele noastre săli de operaţie ca pe nişte ilustrate despre pionieratul în medicină. Lămpile istorice clipoceau prietenos şi complice din tavanele coşcovite. „La muzeu“ se mai găseau câmpuri de stambă veche, pense ştirbe, bisturie tocite şi valve imemoriale. Păturile fără culoare plângeau acoperind pacienţii cu prea multe franjuri. M-a întrebat policos, dar ironic, dacă, după operaţie, mai supravieţuieşte cineva. Profesorul i-a citit mirarea, s-a încruntat în suflet şi mi-a spus: „Tradu-i domnului că, în zilele acestea, nouă, la spital, nu ne-a murit nimeni“.
   Aşa ne-a găsit pe noi revoluţia, ca oameni simpli, slujind viaţa în cel mai vechi spital din ţară. Fiecare după puteri… Sub gloanţe şi nu numai. În pod, un dispozitiv electronic reproducea încontinuu zgomotul focurilor de armă. A durat mai multe zile până a fost decuplat. Aflasem astfel, cu asprime şi cutremur, valoarea liniştii.
   Clădirile aveau urme de gloanţe, familii multe îşi îngropau morţii, sângele nu se spălase încă de pe caldarâmul din faţa spitalului. Priveam Piaţa Universităţii ca pe un loc sacru. Iarna învelise oraşul în alb veşmânt de fascinaţie. După ce a terminat „treburile istorice“ de la sala de operaţie, profesorul Angelescu a purces blând la ruperea vrăjii. Căci pentru boală e musai nevoie de leac.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC