În psihiatrie există o intervenţie numită „internare nevoluntară”. Se face atunci când afecţiunea psihică te pune în pericol pe tine sau, mai rar, pe alţii ori te afectează atât de tare încât nu mai ești în stare să decizi singur dacă să te tratezi sau nu.
În majoritatea ţărilor civilizate, ea nu e responsabilitatea doar a unui medic, ci angajează familia sau autorităţile publice. În România, ciudat, legea sănătăţii mintale permite internarea nevoluntară și fără acordul sau cererea familiei. Dar, de facto, simpla procedură de a duce pacientul la spital cu ambulanţa e atât de greoaie și de traumatizantă la noi, încât eu, ca psihiatru, adesea sfătuiesc familiile să își ducă bolnavii prin mijloace proprii la camera de gardă.
E deja o străveche practică aceea de a trimite familia cu o reţetă la farmacia de peste drum, atunci când spitalul nu are un anume medicament, scutece sau baterii pentru Holter etc. Dar ce te faci cu pacienţii care nu au familii?
Când lucram în Franţa, am fost foarte surprins să observ cât de ușor se recurgea la „măsura educativă” pentru copiii și adolescenţii cu tulburări mintale și de comportament. Când familiile erau depășite de situaţie, un educator prelua copilul până la stabilizarea lucrurilor. Acest lucru e șocant pentru români, unde familia e sacrosanctă și absolut nimeni nu are voie să intervină din afară. Dar sacrosanctitatea familiei e una pur simbolică. Adesea văd familii din doi oameni: un copil-adult, cu o boală cronică, și un părinte cocoșat de ani, dar care nu își permite să se întindă și să moară, căci atunci copilul lui va fi singur. E ceva sacru la acest cuplu tragic, într-adevăr. Ar trebui să ne înclinăm cu fruntea până la pământ în faţa lui. Nu ar trebui să întoarcem capul, așa cum o facem acum.