Guvernanții
și politicienii din sănătate nu au reușit, în perioada scursă
de la schimbarea de regim din România, să reformeze funcționarea
sistemului medical, ceea ce a generat indicatori de sănătate ce
situează țara pe locuri umilitoare în statisticile Uniunii
Europene. Nu au avut nici timp destul și nici abilitatea să facă
din sănătate un punct pe agenda cu proiecte, au încetățenit
prestația bazată pe valoarea punctului și nu pe calitatea lui și
s-au făcut că nu văd paradoxurile, corupția și sărăcia din
sistem. Schimbarea frecventă a legislației prin ordine ale
ministrului sănătății (uneori asumate de secretarii de stat) au
fost singurele acțiuni cu continuitate în politica sanitară a
ultimilor 26 de ani. Dar, după ce premierul Dacian Cioloș a mixat
în platforma sa (a)politică #România100 cele zece principii cu
câteva proiecte și a enumerat sănătatea printre prioritățile de
țară, cele două formațiuni politice cu cele mai mari șanse în
sondajele preelectorale au ieșit în față pentru a-și arăta
„generozitatea“ fiscală si pentru a-și dezvălui intențiile de
„însănătoșire a sănătății“. Atât „socialiștii“, cât
și „liberalii“ au optat în primul rând pentru măriri
salariale și pentru construirea a opt spitale regionale, care aveau
deja mare parte din finanțare asigurată din fonduri comunitare.
Socialiștii au mai promis și construirea unui „megaspital al
neamului“, iar liberalii – un aranjament all
inclusive,
adică locuință cu dispensar integrat pentru medicii (nimic despre
asistenții medicali?) care vor să acorde îngrijiri medicale la sat
și în orașele mici. Marea provocare pentru indiferent cine va
ajunge la guvernare după alegerile din decembrie este dacă vor
reuși asemenea proiecte să modifice starea de fapt și tendințele
negative din sistemul medico-social, așa cum se prefigurează ele
din analiza indicatorilor din ultima decadă.
Premiul
întâi, cu coroniță
Pe
lângă numeroasele critici, se pot însă trimite și felicitări
guvernanților și Ministerului Sănătății pentru politica de
sănătate publică aplicată în ultimul deceniu. Deși România
cheltuiește cei mai puțini bani pentru sănătate dintre toate
țările UE, sistemul (încă!) nu a intrat în faliment, (încă) nu
s-a blocat (de tot), nu s-au înregistrat evenimente epidemiologice
devastatoare și nu au decedat inutil suficient de mulți români
încât să atragă atenția și revolta poporului, a Uniunii
Europene, a restului lumii sau să provoace protestul și indignarea
expaților pe la ambasade.
Felicitări
și pentru că (încă) nu au plecat din țară toți profesioniștii
(au mai rămas destui dedicați profesiei astfel încât să mai
funcționeze cabinete și spitale), pentru că asociațiile lor
profesionale, din ce în ce mai multe, nu s-au dizolvat și nici nu
și-au făcut vreodată „mea culpa“ dacă – ani la rând – nu
au reușit să își impună punctele de vedere (atunci când le-au
avut...), cu toată „susținerea“ de pe rețelele sociale. Și,
nu în ultimul rând, pot fi cu toții felicitați pentru cum au
reușit să perpetueze lipsa de reacție a pacienților și a
populației, care nu protestează, și apatia societății civile,
care nu s-a implicat. Cu toții și-au plecat capul, acceptând
șpaga, mizeria și slaba calitate a serviciilor, care i-au
determinat pe cei cu posibilități să se îndrepte către asistența
medicală privată din țară și din afara ei.
În
fața unei asemenea situații, analiștii din alte țări au toate
motivele să se întrebe cum de așa ceva a fost posibil când, în
toate statele UE (și nu numai), bugetul alocat asistenței medicale
a crescut de la an la an, profesioniștii au devenit din ce în ce
mai costisitori și și-au impus punctele de vedere după proteste și
dialog (civilizat și constructiv) cu guvernanții, iar pacienții
sunt din ce în ce mai pretențioși când este vorba de
informare/comunicare, de securitate, de costurile și calitatea
serviciilor medico-sociale.
De
șase ori mai ieftin
Statisticile
sunt indispensabile pentru a putea pune în mișcare reforme și
schimbări și pentru a putea elabora mult râvnita „viziune“
într-un sistem de sănătate. În cazul României, din analiza
ultimei decade se pot vedea tendințe de evoluție cu precădere în
direcția greșită.
În
țările UE se oferă furnizorilor de servicii medicale în medie
2.602 euro pe an, pe persoană, pentru îngrijire. Furnizorii de
servicii de sănătate din România au demonstrat că se poate face
asistență medicală de șase ori mai ieftin, cu doar 364 de euro de
persoană.
Nu
numai cheltuielile pentru sănătate au scăzut în România, dar și
cele pentru educație și asistență socială. Țările UE au
cheltuit în medie 5,2% din PIB pentru educație; România a plătit
doar 2,6% din PIB. Această proporție nu este doar mai mică de
jumătate din media europeană, dar diferența din PIB care merge
pentru sănătate este de 0,5% în plus în Slovacia și de 1% în
Bulgaria.
Aceeași
situație se observă și în investițiile în bunăstarea socială,
media UE fiind de 24% din PIB. Franța este cel mai generos stat cu
cetățenii săi, cheltuind în acest scop 34% din PIB, urmată de
Danemarca (33%) și Grecia (32%). România oferă cetățenilor săi,
pentru asistență socială, 15% din PIB, aproximativ la fel de mult
ca Estonia și Letonia, dar mai puțin de jumătate din proporția pe
care o oferă Franța, Danemarca sau Grecia.
Dar
cum se simte în schimb cetățeanul român? După statistici, s-ar
putea spune că destul de bine! Dacă se uită cineva la bunăstarea
resimțită, cetățenii români au un scor subiectiv de 7,2 (pe o
scală de la 1 la 10), peste media UE, de 7 ,1. Când cetățenii
români au fost întrebați cât de sănătoși se simt, 28% au
declarat că se simt foarte sănătoși; media UE este de 24%. Doar
cetățenii din Belgia, Marea Britanie, Irlanda, Austria și Cipru au
punctat un scor mai mare.
Pe
baza acestor statistici, pare că un model cu cheltuieli drastic
scăzute în sectorul medico-social determină cetățeni fericiți
și sănătoși! Oare nu merită felicitări guvernanții pentru
aceste performanțe?
Țara |
Totalul
cheltuielilor pentru sănătate în 2012 (euro/persoană/an) |
Cheltuieli
pentru sănătate în 2012
(%
din PIB) |
Cheltuieli
cu protecția socială în 2012
(%
din PIB) |
Bunăstarea
în 2013 |
Percepția
despre starea de sănătate în 2014 (%) |
Speranța
de viață la naștere în 2014 |
Media
UE |
2.602 |
5,2 |
24 |
7,1 |
24 |
80,9 |
România |
364 |
2,6 |
15 |
7,2 |
28 |
75 |
Belgia |
3.691 |
6,6 |
30 |
7,5 |
30 |
81,4 |
Bulgaria |
403 |
3,7 |
18 |
4,8 |
17 |
74,5 |
Danemarca |
4.827 |
8,8 |
33 |
8,0 |
27 |
80,7 |
Franța |
3.614 |
5,7 |
34 |
7,0 |
24 |
82,8 |
Grecia |
1.611 |
5,3 |
32 |
6,2 |
45 |
81,5 |
Slovacia |
1.016 |
3,1 |
18 |
7,0 |
21 |
77 |
Ungaria |
778 |
4,1 |
21 |
6,2 |
18 |
76 |
În
contrast cu toate dovezile
Cetățenii
români au primit, ca urmare a politicilor sanitare din ultimele
decenii, și câteva cadouri... pe viață. Românii trăiesc cel mai
puțin din Europa. Speranța de viață la naștere este de 75 de ani
în România, cel mai scăzut nivel din UE, alături de Bulgaria, cu
cinci ani mai puțin decât media UE. Speranța de viață a
românilor în vârstă de 65 de ani este de 17 ani (la fel ca în
Croația, Ungaria, Lituania și Slovacia), cu 12 ani mai puțin decât
media UE. Rata de mortalitate a copiilor sub 1 an este de 3,6 la mia
de nașteri vii în UE; în România, este mult mai mare, de departe
cea mai ridicată din UE: 8,4! Cercetările au arătat că starea de
sănătate, așa cum este măsurată prin prevalența bolilor și a
dizabilităților, este relativ proastă, a atins un nivel
îngrijorător și numărul deceselor care pot fi evitate în România
este mare și în creștere.
Care
ar putea fi explicațiile pentru faptul că cetățeni români
trăiesc mai puțin decât media UE și de ce aceștia au mai multe
boli evitabile? Să fie ceva în genele moștenite de la romani?
Nimic mai puțin probabil, pentru că descendenții romanilor,
italienii, au o speranță de viață de 83,2 ani. Poate că nu numai
genele romanilor s-au încorporat în codul genetic al românilor,
de-a lungul timpului, dar și alte gene, cel mai probabil de la
slavi. Dacă nu poate fi vorba de moștenirea genetică, să fie oare
de vină lipsa de paturi de spital, așa cum sunt convinși în
prezent guvernanții și partidele politice și ca urmare vor să
construiască cât mai multe? Nu, dimpotrivă, România are în
prezent prea multe paturi de spital. În Europa, din studii și
analize reiese că numărul mare de paturi de spital este corelat cu
o speranță de viață scăzută. În UE, România are cele mai
multe (450 de paturi de spital la 100.000 de locuitori, media UE este
de 390), dar cel mai mic număr de asistenți medicali sau nurse
calificate (51 la 100.000 de locuitori, față de o medie UE de
710!). Tot din analize reiese că prezența cât mai multor asistente
medicale și nurse bine instruite este asociată cu o speranță de
viață mai lungă. În contrast cu toate dovezile, după ce că
România alocă puține resurse pentru asistența medicală, le mai
și investește greșit. Oare de ce? Ar fi două explicații, care se
condiționează reciproc: lipsa resurselor umane și a calității
îngrijirii, dar și absența unei viziuni coerente de construire a
unei societăți care să ofere securitate socială cetățenilor.
Mortalitate
prevenibilă și evitabilă
Lipsa
asistenței medicale de calitate se reflectă și în numărul de
decese care pot fi prevenite, adică în mortalitatea care putea fi
evitată dacă ar fi fost luate măsuri medicale adecvate (tratament,
igienă). Mortalitatea standardizată care poate fi evitată a fost
în România de 296 de decese la un milion de locuitori în 2013;
doar Letonia a marcat un scor mai ridicat, cu 320 la un milion. Media
UE este de 119/1.000.000.
De
asemenea, în ceea ce privește rata mortalității, 332 la un milion
în România, cu mult peste media europeană de 204, ar fi putut fi
evitată creșterea ei prin măsuri de prevenire în domeniul
sănătății publice – intervenții în stilul de viață și
depistare precoce prin screening. Doi indicatori care se corelează
și au influență asupra mortalității sunt consumul de alcool (în
România este de 14 litri pe persoană pe an, față de media UE de
11 litri) și calitatea infrastructurii, care favorizează
accidentele rutiere; astfel, în 2014, au fost 90 de decese la un
milion de locuitori în accidentele rutiere în România, media UE
fiind de 59.
În
2013, în cazul în care ar fi fost introduse măsurile preventive în
timp util, ar fi putut fi evitată moartea a 6.640 de persoane și
moartea altor 5.820 de persoane dacă îngrijirile de sănătate ar
fi fost optime. Slaba calitate a serviciilor medicale este favorizată
și de absența sau neimplementarea standardelor și protocoalelor.
Comisia Europeană a emis un aviz în 2009, adoptat de statele membre
ale UE, cu 13 de puncte de acțiune pentru a spori siguranța
pacienților, inclusiv prevenirea și controlul infecțiilor în
asistență medicală. După cinci ani (în 2014), dintr-o evaluare a
reieșit că mai mult de jumătate din punctele de acțiune au fost
implementate în 23 de țări, în patru țări au fost implementate
între patru și șase puncte și doar într-o singură țară –
România, desigur – nu a fost pus în aplicare niciun punct.
La
capitolul prevenție, situația este catastrofală: lipsesc
vaccinuri, proporția copiilor vaccinați împotriva difteriei,
tetanosului și tusei convulsive este printre cele mai mici din
Europa și lipsește organizarea unui screening național sistematic
al femeilor pentru depistarea precoce a cancerul de col uterin și de
sân. Desigur, punerea în aplicare de recomandări și standarde
este dificilă într-o țară în care în fiecare an este numit câte
un nou ministru al sănătății (dacă nu mai mulți), adesea cu
puțină experiență și cunoștințe în politici de sănătate,
legile se bat cap în cap și sunt „brăzdate“ de ordonanțe (de
urgență!), iar în rândul funcționarilor publici expertiza lasă
de dorit.
În
ceea ce privește infrastructura, nu este vorba doar de starea
proastă în care se află spitalele și de lipsa de igienă, dar, de
asemenea, de organizarea și gestionarea lor inclusiv în relația cu
pacienții. Informațiile pentru pacienți privind siguranța în
spitale lipsesc în România, potrivit unui studiu european.
Acestea
sunt doar câteva dintre evoluțiile negative, tendințele deja
încetățenite și indicatorii de sănătate la limite inacceptabile
care ar trebui să-i neliniștească pe actualii guvernanți și să
îi stimuleze pe următorii să dea dovadă de curaj, de cunoașterea
materiei și de perseverență pentru a schimba mentalități și a
promova reforme în sistemul de asistență medico-socială.
Deși
tendințele europene sunt de scădere a numărului de paturi de
spital și de reducere a perioadei de spitalizare, concomitent cu
creșterea expertizei la nivelul asistenței primare și cu
diversificarea îngrijirii (la domiciliu și în ambulatoriu), în
România tendința este alta. Nicăieri în Uniunea Europeană nu se
construiesc, fără o analiză prealabilă temeinică, opt spitale
regionale, chiar dacă banii vin din fonduri nerambursabile (până
la urmă, tot din impozitele plătite de cetățeni, inclusiv de cei
români, oriunde s-ar afla în UE). S-a întrebat cineva cine va
lucra în aceste spitale, inclusiv în „megaspitalul“ anunțat de
socialiști, având în vedere că, în prezent, restul spitalelor
din țară se confruntă cu lipsă de fonduri și se închid secții
din lipsă de personal? A nu se uita scandalul cu secția de arși
care stă goală sau cum aparate scumpe se prăfuiesc nefolosite prin
magazii. Cât va costa întreținerea lor și cum le faci rentabile?
Există un anumit profil al morbidității regionale care să
justifice necesitatea înființării de spitale noi?
Ademenirea
medicilor, de către liberali, prin aranjamentul all
inclusive, ca să lucreze la țară sau în zonele
defavorizate, pare un proiect mai realist, deși se apropie prin
această gândire mai mult de socialiști și de comuniști. Măsura
pare inspirată din ceea ce s-a întâmplat în Cuba când guvernul
revoluționar a introdus serviciul medical rural: atunci, 750 de
medici și studenți la medicină, majoritatea aflați în orașe, au
fost trimiși pentru tot restul vieții la țară, în zone fără
medici, după ce le-au fost puse la dispoziție locuințe cu
dispensar integrat. Mai lipsea, din programul liberal pentru
sănătate, propunerea de a instrui câteva sute de „doctori
desculți“, cum erau practicienii taoiști din fosta Republică
Populară Chineză, pentru a răspunde nevoilor de asistență
medicală de bază în mediul rural. Ceea ce, până la urmă, ar
putea să nu fie o idee așa de proastă...
Țara |
Mortalitatea
infantilă în 2014
(la
1.000 de nașteri vii) |
Numărul
de paturi de spital în 2013
(la
100.000 de locuitori) |
Numărul
de asistenți medicali calificați în 2013 (la 100.000 de
locuitori) |
Mortalitatea
evitabilă
în
2013 (la un milion de locuitori) |
Rata
mortalității în 2013 (la un milion de locuitori) |
Consumul
de alcool la cetățenii de peste 15 ani, în 2010 (litri) |
Media
UE |
3,6 |
347 |
710 |
119 |
204 |
11 |
România |
8,4 |
450 |
51 |
296 |
332 |
14 |
Belgia |
3,4 |
395 |
710 |
94 |
211 |
11 |
Bulgaria |
7,6 |
524 |
447 |
249 |
246 |
11 |
Danemarca |
4,0 |
247 |
984 |
94 |
202 |
11 |
Franța |
3,5 |
335 |
939 |
73 |
174 |
12 |
Grecia |
3,8 |
399 |
186 |
114 |
113 |
10 |
Slovacia |
5,8 |
424 |
575 |
237 |
339 |
13 |
Ungaria |
4,5 |
399 |
488 |
245 |
385 |
13 |
Deocamdată
continuă campania de pomeni electorale, inclusiv pentru personalul
medical, cu „bacșișul“ de 15% creștere salarială. Dar, în
context, infuzia de resurse financiare în sistemul de sănătate
românesc are sens doar dacă se va inversa pentru început ordinea
priorităților și se va investi mai puțin în cărămizi de spital
și mai mult în instruirea resurselor umane, în implementarea de
standarde și protocoale, în derularea de programe de screening, în
dezvoltarea asistenței medicale din prima linie, în coordonarea și
calitatea serviciilor și în educația și siguranța pacienților.