Eram în drum spre o televiziune, la prima
oră a dimineţii, pentru a vorbi despre o campanie de Ziua astmului, un
eveniment medical de importanţă naţională, ajuns la a patra ediţie şi cu două săptămâni
de screening spirometric. Era dimineaţă şi trebuia să traversez Bucureştiul
printr-un trafic aglomerat de la un capăt la altul. Când am ajuns aproape de
postul respectiv, am primit telefon că s-a anulat totul deoarece, la ştirile
bombă (aşa-zisele „breaking news“), trei tramvaie s-au ciocnit şi au fost victime
suficiente pentru o ştire. M-am reîntors la serviciu şi colegii mi-au spus,
ulterior, că timp de două-trei ore toate televiziunile – chiar şi cele care nu
vânează violuri şi crime în direct – au transmis neîncetat acest accident, cu
comentarii pro şi contra legate de cauze, circumstanţe etc. Cu o zi înainte,
toate televiziunile nu au făcut altceva decât să comenteze şi să arate cum vin
spaniolii, cum beau spaniolii, cum pleacă, cum ne înalţă osanale sau cum ne
clasează ca ţară în curs de dezvoltare.
Mi-am adus aminte, privind în zilele următoare
şi asistând întâmplător la evenimentele relatate de diferite canale de ştiri,
jurnale de la mai multe televiziuni, că această întâmplare nu este unică. Au
curs şi curg, în direct sau în reluare, imagini legate de: silicoane mai mult
sau mai puţin bine poziţionate, accidente medicale la operaţii de înfrumuseţare,
căsătorii desfăcute şi refăcute, iubiri „interzise“, furturi cu autori
necunoscuţi sau cu regrete că sunt cunoscuţi, ameninţări mai mult sau mai puţin
voalate etc. Încet-încet, ne-am transformat toate canalele media într-un imens
univers de cancanuri cu perdea sau fără. Victimele suntem noi, privitorii, plătitorii
acestora. Toate fac rating pe spinarea noastră iar acţiunile decente, de
importanţă naţională, sunt ucise printr-o simplă frază într-un jurnal sau, aşa
cum s-a întâmplat în cazul nostru, sunt anulate pentru că noi trebuie, în
continuare, să fim asasinaţi şi transformaţi în fiinţe dependente de scandaluri
repetate la nesfârşit şi manipulaţi într-un singur sens. Dacă nu avem astfel de
accidente care să impresioneze prin numărul de persoane sau prin prezenţa
vipurilor implicate, avem „marea partitură“ oferită de politicieni. Cum se
materializează: ziarişti şi reporteri fug după ei, îi vânează în cele mai
intime colţuri, iar dacă se mai prăbuşeşte şi un guvern, de dimineaţa până
seara facem vorbire, talk-showuri în care vin unii şi alţii să-şi dea cu părerea.
Mă întreb dacă n-ar trebui ca CNA să
verifice nu doar trivialităţile şi celelalte reguli impuse de regulament când
analizează programele, ci să şi încerce să ierarhizeze, în funcţie de importanţă,
evenimentele care au valoare naţională şi să penalizeze excesele de manipulare,
care nu înseamnă neapărat reclamă indirectă. Poate aşa se va ajunge la obligaţiile
de a da în „prime time“ anumite campanii, acţiunile medicale nu ar mai fi
mutate la ore imposibile, iar televiziunile nu le-ar mai selecta decât după
importanţa lor reală şi nu după cum hotărăsc ele local.
Gustul
amar al lipsei sprijinului prin mediatizarea unor evenimente medicale îmi aduce
aminte de povestea unui amic, care spunea că, atunci când nu sunt evenimente de
narat sau filmat, mergem să filmăm găurile din caldarâm…
