Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Un „spion“ la curtea „regelui“ Pasteur

Viața Medicală
Prof. dr. Radu IFTIMOVICI joi, 5 noiembrie 2015
     Un spion al lui Bismarck, bineînțeles! Cam asta era părerea pasteurienilor, atunci, în primăvara lui 1882, când savantul a aprobat ca un doctoraș venit din lumea lui der/die/das să se integreze pentru câteva luni într-unul din laboratoarele institutului din rue Dutot, unde în eprubete și retorte se prepara gloria viitoare a medicinii franceze. Iar când Mecinikov a spus: „Nu e neamț, e din Imperiul Austro-Ungar!“, i s-a răspuns, probabil: „Cʼest la même Jeannette autrement coiffée!“. Cum să-l primim? „Cu politețe“, le‑ar fi sugerat Roux. Asta însemna corect, dar cu răceală.
     Pe „spion“ îl chema Victor Babeș. Își amintește de această primire la „curtea regelui Pasteur“ scriind: „În 1882, la Paris, după ce petrecusem în laboratorul lui Koch la Berlin, Pasteur m-a chemat la institutul său ca să-i arăt metodele noi germane. M-a primit cu multă amabilitate și, cu toată gelozia personalului său, care nu mă vedea cu ochi buni, Pasteur a rămas totdeauna binevoitor față de mine“1.

 

Animalculele

 

     Prezența lui Babeș în Institutul Pasteur se datora însă și profesorului André-Victor Cornil, de la College de France. Tânărul bănățean Victor Babeș venise de la Budapesta ca să „spioneze“ și ce lucra histopatologul francez André-Victor Cornil, după ce-și însușise tehnicile de ultimă oră din laboratoarele lui Virchow (Berlin) și Rokitansky (Strasbourg). Cornil era morfopatolog, nicidecum bacteriolog. De altfel, în acei ani (1880–1885), microbiologia era la începuturile ei. „Infuzorii“ sau „animalculele“, cum fuseseră numiți microbii, încă de la sfârșitul secolului XVII, de când fuseseră văzuți și descriși de șlefuitorul de lentile Antonie van Leeuwenhoek (1690) nu erau considerați a fi periculoși. Timp de aproape două secole, aceste minuscule și nevinovate „creații divine“ fuseseră privite drept curiozități ale naturii. Capete încoronate precum regina Anna a Marii Britanii ori țarul Petru cel Mare al Rusiei veniseră în mod special în Olanda, la Delft, ca să privească prin aparatul cu lentile al lui Leeuwenhoek aceste „jucării vii“, care, înzestrate cu cili (unele), dansau cu vioiciune în câmpul microscopic. În multe dintre saloanele mondene ale acelor ani, erau prezente microscoape rudimentare (de fapt niște lupe cu putere sporită de mărire, aproximativ 270x) bogat ornamentate, la care nobilii și burghezii bogați erau invitați de gazdă să se scobească în depozitul interdentar și să admire apoi animalculele care viețuiau în propria gură. Și erau destule, mai ales că periuța de dinți s-a introdus abia la sfârșitul secolului XIX.
     În pofida faptului că existau încă din Antichitate scrieri medicale care sugerau patogenitatea microbilor (Marcus Terentius Varo, 116–27 î.Hr.), întărite prin ipoteze și chiar demonstrații în Evul Mediu și epocile care au urmat (G. Fracastoro, 1546; C. Lang, 1688; M. A. von Plenciz,1762; A. Bassi, 1835; F. J. Henle, 1840; I. F. Semmelweis, 1847 ș.a.), nu se poate vorbi de o implicare dovedită a bacteriilor în etiopatogenia bolilor infectocontagioase decât după apariția lucrărilor semnate de L. Pasteur, R. Koch și de elevii acestora. Iar dacă observațiile clinice și reproducerile experimentale ale uneia ori alteia dintre maladii au pus fiecare o piatră la temelia micobiologiei clinice, viziunea teoretică generalizatoare care avea să revoluționeze medicina secolului XX își are originea în acea celebră comunicare a lui Pasteur: „La théorie des germes et ses application á la médécine et á la chirurgie“ din 1878. Putem să alăturăm acesteia și postulatele elaborate de Robert Koch în 1888 – prin rigoarea lor, acestea au cenzurat ipotezele fanteziste ale unor veleitari, care se închipuiau intrați în posteritate doar pentru că semnalaseră prezența unui microb nesemnificativ (care nu reproducea experimental respectiva boală)2.

 

„Les bactéries“

 

     Nimeni nu mai contestă în zilele noastre că Victor Babeș, la numai 31 de ani, este autorul celei mai substanțiale părți din tratatul „Les bactéries“ și că această carte este prima scriere exhaustivă (696 de pagini, cu 156 de ilustrații) despre morfologia, fiziologia și implicarea microbilor în bolile infectocontagioase ale omului și animalelor. Se află expus acolo și întregul arsenal de metode de izolare, cultivare in vitro și in vivo, colorare și examinare a germenilor infecțioși ori saprofiți, cunoscuți până în 1885, anul apariției primei ediții.
 
     Viziunea medicală din acest tratat nu este însă exclusiv microbiologică, chiar dacă „actorii“ principali sunt germenii infecțioși. Este destul să citim titlul lucrării „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologique des maladies infectieuses“ pentru a înțelege că oricare dintre aserțiunile din text reprezintă o uniune între aspectul microbiologic și cel lezional. Procesul patogen este astfel privit în întreaga sa complexitate.
     Proba: primul semnatar al lucrării, marele histopatolog parizian A. V. Cornil, recunoaște meritele lui Babeș. El îi scrie lui Nicolae Kalinderu: „Nu Babeș a învățat ceva de la mine (în materie de bacteriologie, n.n.), ci eu am câștigat mult de la dânsul. E foarte priceput, erudit, iar dacă am pus numele meu alături de al său pe cartea pe care am scos-o, nu am făcut-o pentru că eu aș fi contribuit la ea cu știința mea, ci pentru că numele meu era mai cunoscut“3.
     Înainte de a face unele considerații asupra originalității unor idei expuse în „Les bactéries“, este necesară o precizare: vorbim nu de prima carte dedicată lumii microbilor, ci de prima carte medicală de microbiologie apărută vreodată. Texte despre microbi au mai fost publicate atât în secolul XVIII, cât mai cu seamă de-a lungul secolului XIX. Ele dezbăteau însă aspectele zoo-botanice și taxonomice, trimiterile la posibila lor implicare în patologie fiind precare și adesea false. Mă refer la scrierile semnate între alții de Ehremberg (1830), Dujardin (1841), Robin (1853), Hallier (1869–1875), Marchand (1880–1883) ș.a. Documentarea lui Babeș pentru „Les bactéries“ include însă și articole medicale, mai ales cele care semnalau descoperirea unor agenți etiopatogenici specifici, cu parazitul nosemozei și streptococul flașeriei viermilor de mătase (L. Pasteur, 1865–1868), agentul holerei găinilor (H. Toussaint și L. Pasteur, 1879), streptococul febrei puerperale (Pasteur, 1873), ciclul de cercetări asupra antraxului (C. Devaine și P. F. Rayer, 1850; Pasteur, Chamberland și Roux, 1877–1878; Koch, 1880). Prezent în egală măsură și la Berlin, unde lucrase alături de Robert Koch și de elevii acestuia, Babeș trăise momentele de triumf ale acestuia, atunci când demonstrase că tuberculoza este dată de un bacil specific (1882), iar temuta holeră nu e opera unor miasme morbigene, cum se credea, ci a unui vibrion (1884).
     Lecturile bibliografice ale lui Babeș includ aproape tot ce se publicase anterior în lucrări scurte, dar esențiale: evidențierea gonococului (A. Neisser, 1879), a bacilului leprei (G. A. Hansen, 1880), a bacilului morvei de la cal care infecta și omul (W. Schütz și F. Löffler, 1882), a pneumococului (K. Friedländer, 1883) etc.
     Toate aceste descoperiri se cereau a fi asamblate ideatic într-un tratat care să fie pus la temelia concepției de infecție microbiană specifică și al cărui arsenal de argumente experimentale să învingă definitiv naiva teorie hipocratică a miasmelor morbigene, care dominase medicina de-a lungul a două mii de ani. Să nu uităm că adepții teoriei miasmatice erau încă puternici și credibili pentru numeroși medici ce practicau în deceniul 1875–1885. Ei „propovăduiau“ că bolile infectocontagioase nu sunt opera unor bacterii specifice, ci a unor miasme pe care și le închipuiau a fi niște emanații (aburi) otrăvitoare, născute din putrezirea materiilor organice în bălțile stătute. Însuși termenul de malarie este miasmatic (de la malo – rău și aria – aer).

 

Adnotările lui Pasteur

 

     M-am întâlnit prima oară cu „Les bactéries“ la Paris, în octombrie 1966, în apartamentul lui Pasteur. Am găsit cartea pe o policioară, alături de biroul marelui savant francez. Denise Wrontnowska, conservatoarea de atunci a Muzeului Pasteur, mi-a permis să răsfoiesc ediția princeps, cea din 1885. Era cu adevărat un exemplar istoric: pe marginea albă a unora dintre pagini am găsit o serie de comentarii scrise cu creionul de însuși Pasteur. Unele erau aprobative, altele purtau semnul mirării și al îndoielii (!) ori chiar sentința de dezaprobare: „Non. Pas d’accord“. Regret și azi că nu am notat acele comentarii, mină de aur pentru istoria medicinii. Am revenit ulterior, dar fondul de cărți care aparținuseră marelui savant francez fusese mutat la Bibliothèque Nationale. Dar cum speranța moare ultima, o cultiv nutrind gândul că, într-o zi, voi lua urma cărții acolo.
     Presupun însă, că multe dintre obiecțiile lui Pasteur erau eronate; el nu era medic și nu a avut niciodată o viziune de ansamblu asupra patogenezei. Aproape tot ce i se atribuie după 1880 este o creație a discipolilor medici Émile Roux, Charles Chamberland și Alexander Yersin și a medicilor veterinari Pierre Galtier și Henri Toussaint (stau la dispoziție cu documente). Pasteur a fost un geniu ideatic, care – spre gloria Franței – a trebuit să fie transformat în mit. Evident, cei care i-au transformat ideile în realitate s-au retras benevol în umbră sau au fost „împinși“ acolo de o istoriografie abil dirijată (cazul Galtier, cu cercetările sale în rabie).
     Oricum, impresionat de tratatul „Les bactéries“, Pasteur l-a propus la premiul Montyon al Academiei de științe din Paris.
     În cele ce urmează, nu mă voi referi la valorile perene ale operei lui Victor Babeș, ci strict la valențele cărții de la apariția căreia se împlinesc 130 de ani. Acestea ar fi: conceptul de antibioză și primele modelări experimentale ale acesteia; refuzul de a considera specificitatea strictă a procesului infecțios ca pe o dogmă imuabilă; infecția văzută ca un război chimic între bacteriile agresoare și organismul victimă.

 

Conceptul de antibioză

 

     Mi s-a părut curios ca un istoric al descoperirii antibioticelor, publicat relativ recent de profesorul Christian Bréchot, actualul președinte al Institutului Pasteur din Paris, să înceapă cu descoperirea de către Alexander Fleming a lizozimului (1922) și a penicilinei (1928). În realitate, ideea așa-zisei „concurențe vitale“ a microorganismelor a fost sugerată de Louis Pasteur și elevul său Joubert încă din 1877, într-un articol consistent dedicat infecției cu Bacillus anthracis4. Din lipsă de informare, profesorul Bréchot își nedreptățește patronul științific.
     Cititor atent, Victor Babeș are meritul de a fi sesizat în articolul pletoric al lui Pasteur și Joubert o frază mică, solitară, ce comunica o observație aparent neînsemnată: „bacilul antraxului crește într-o urină sterilă și nu se dezvoltă într-o urină infectată cu germeni banali (streptococi, stafilococi ș.a.)“. Pasteur a numit fenomenul „concurență vitală a microorganismelor“ și l-a interpretat darwinian ca o luptă pentru substanțele nutritive din mediu. Preocupat de septicemia cărbunoasă și de polemica pe care o ducea cu Paul Bert, Pasteur n-a dat importanță antagonismului bacterian. Astfel, observația și implicit principiul concurenței dintre microbi au rămas îngropate în uitare până în 1882, când „spionul lui Franz Josef“ și-a dat seama că fraza lui Pasteur reprezenta un veritabil filon de aur în terapia antiinfecțioasă a viitorului. A început așadar, primul în lume, o serie de experiențe în care a inclus mai multe specii bacteriene, pe care, cultivându-le unele în vecinătatea altora, a putut citi fie o stare de indiferență (speciile bacteriene se dezvoltau bine in vitro, fără să arate că „le pasă“ de prezența vecinilor), fie o stare de antagonism în care se inhibau reciproc.
 
     Rezultatele acestor investigații au fost publicate inițial în 1885, într-o prestigioasă revistă medicală pariziană5 și câteva luni mai târziu în ediția a doua din „Les bactéries“6. Faptul că mobilul acestor cercetări era unul terapeutic reiese din concluziile autorului: „Studiul continuu și generalizat al acțiunii reciproce a bacteriilor, unele asupra altora, va duce cu siguranță la folosirea fenomenului în terapie“. Confirmările nu au întârziat. Italianul Arnaldo Cantani (1837–1893) a încercat, câteva luni mai târziu, din păcate fără succes, să distrugă in vivo bacilii tuberculozei cu culturi de B. thermo7 (experiențe de „bacterioterapie“ criticate ulterior de Babeș). În 1897, farmacistul E. Duchesne din Lyon a introdus în terapia tuberculozei extracte de ciuperci microscopice (Aspergillus fumigatus și A. oryzae). O mare speranță s-a pus în piocianaza pe care germanii Rudolf Emmerich (1852–1914) și Oscar Loew (1844–1941) au extras-o din bacilul piocianic. Babeș însuși a încercat, între 1887 și 1890, împreună cu colegul său Emil Cavaler de Pușcariu, profesor la Iași, extracte din mai multe specii de bacterii cu care a sperat să inhibe infecția tuberculoasă (încercări nereușite).
     Din exemplele de mai sus reiese că antibioza are o istorie mult mai veche și că romanțioasa poveste scrisă de André Maurois despre Fleming și sporii de Penicillium „picați din cer peste sărmanii stafilococi“ este o găselniță literară de efect, chiar dacă nu este adevărată. La nivelul anilor ʼ20–ʼ30 ai secolului trecut, A. Fleming cunoștea lucrările lui Pasteur, Joubert și probabil Babeș. Din păcate, în discursul pe care l-a susținut la Stokholm (Premiul Nobel pentru medicină 1945), Fleming nu pomenește de niciunul dintre înaintașii săi. O face însă H. W. Florey, colaureat al Premiului Nobel, care scrie: „Îi datorăm lui V. Babeș ideea de antibioză“8.
     Care ar fi așadar diferența dintre antagonismul bacterian (concurența vitală a bacteriilor) semnalat de Pasteur și Joubert în 1877 și conceptul de antibioză introdus de Babeș în 1885? Pasteur explica fenomenul de concurență între două specii de microorganisme ca o luptă pentru rezervele naturale. El spunea: „Se întâmplă ca într-o grădină, când o buruiană care se înmulțește luxuriant spoliază rezervele nutritive din pământ, condamnând florile la pieire“. Era însă clar că, în „concurența“ dintre B. anthracis și germenii banali nu se întâmpla acest lucru: atât în urina infectată cu streptococi sau stafilococi, cât și în mediile de cultură, rămâneau suficiente proteine ca să servească drept nutrienți pentru ambele specii. Babeș a avansat cu totul altă explicație: este vorba de un „război chimic“ (textual: une action chimique) între speciile de microorganisme silite să se dezvolte în același mediu; una dintre specii sau ambele secretă și aruncă în mediul de cultură anumiți produși chimici capabili să inhibe dezvoltarea antagoniștilor. Astfel, în „Les bactéries“, Babeș nu numai că intuiește existența exotoxinelor bacteriene, dar și pe cea a antibioticelor, care sunt de asemenea substanțe secretate de bacterii și fungi, difuzibile în mediul lor de cultură.
     În a doua ediție a tratatului găsim alte două realizări de excepție. Mai întâi, plăcile zise Petri, Babeș le-a inventat încă din 1883 și a lucrat efectiv cu ele. Numele medicului militar german Julius Richard Petri (1832–1921), rostit de milioane de ori pe zi în toate laboratoarele clinice ale lumii, nu apare decât în 1887, într-un modest articolaș ce se intitula: „O mică modificare la plăcile lui Koch“9.
     Antibiograma difuzimetrică este, de asemenea, o invenție a lui Victor Babeș din 1883, pe larg descrisă în „Les bactéries“ ediția a doua, din 1886. Cu ajutorul acestor antibiograme au fost realizate toate modelările experimentale de antibioză realizate între 1883 și 1890. Nu e de mirare astfel că, în primele testări ale eficacității in vitro a penicilinei (1938–1940), N. S. Heatley (din echipa lui H. W. Florey), precizează „după metoda Babeș“.

 

Scepticismul față de stricta specificitate

 

     Etiologia specifică a bolilor infectocontagioase, realitate dovedită și impusă de Pasteur, Koch, Ehrlich și alții în ultimii 25 de ani ai secolului XIX, a reprezentat o veritabilă revoluție în medicină. Interpretării binare în patologie (un grup de simptome = un tablou lezional specific) i s-a adăugat al treilea element – un anumit germen infecțios absolut specific. În „Les bactéries“, autorii aderă la această doctrină cu trei factori atunci când descriu și clasifică o boală infecțioasă. Este combătută astfel, doctrina organicistă, dominantă de-a lungul primilor 75 de ani ai secolului XIX și al cărui părinte și înflăcărat susținător fusese François Broussais, care explica geneza tuturor bolilor prin inflamații. Babeș îl combate pe Broussais, în numele teoriei specificității microbiene, dând ca exemplu patogeneza difteriei (inflamație da, dar din cauza unui microb strict specific).
 
     În același timp, Babeș își dă seama că, în epocă, teoria strictei specificități se instalase pe un tron dogmatic imperial. Diagnosticul (fie și în difterie ori tetanos) tindeau spre enunțuri și abordări simpliste. În numeroase cazuri, îl frapase și asocierea la infecția cu un germen principal, specific, a unor specii cunoscute ca puțin patogene ori chiar saprofite. A înțeles că acestea devin condiționat patogene (oportuniste, cum le numim astăzi).

 

Alte descoperiri

 

     „Les bactéries“ a fost, desigur, doar o primă etapă, de tinerețe, a savantului de faimă internațională care a fost Victor Babeș (cel mai citat și comentat medic român peste hotare). După stabilirea sa la București, în 1887, aveau să urmeze descoperirile sale de răsunet: seroterapia antirabică, care a optimizat tratamentul clasic pasteurian, evidențierea paraziților endoglobulari care-i poartă numele (Babesia și Babesiella), cercetările privitoare la lepră, tuberculoză, rabie, pelagră, scorbut ș.a.10, unele dintre ele transcrise în monografii de largă circulație, publicate la Paris și la Berlin.

Bibliografie

1. Babeș V. Ludovic Pasteur. România Medicală, 1895

2. Iftimovici R. Istoria universală a medicinei și farmaciei. Editura Academiei Române, București, 2015

3. Cornil AV. Scrisoare către N. Kalinderu, reprodusă în Spitalul, București, 1885

4. Pasteur L, Joubert J. Charbon et septicémie. C R Acad Sci. Paris, 1877

5. Babeș V. La concurence vitale des bactéries. J. des connaisances médicales pratiques, Paris, 1885

6. Babeș V. Les bactéries. 2e edition. F. Alcan, Paris, 1886

7. Cantani A. Centralblatt für medizinische wissenschaften, 15 Jul 1885

8. Florey HW. Penicilin. Nature, London, 1944

9. Petri JR. Eine kleine Modification des Koch’schen Plattenverfahrens. Zbl Bact. 1887

10. Calistru P, Iftimovici R. Europeanul Victor Babeș. Editura Medicală Amaltea, București, 2007

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC