Un spion al lui Bismarck, bineînțeles! Cam asta era părerea
pasteurienilor, atunci, în primăvara lui 1882, când savantul a aprobat ca un
doctoraș venit din lumea lui der/die/das să se integreze pentru câteva
luni într-unul din laboratoarele institutului din rue Dutot, unde în eprubete și
retorte se prepara gloria viitoare a medicinii franceze. Iar când Mecinikov a
spus: „Nu e neamț, e din Imperiul Austro-Ungar!“, i s-a răspuns, probabil: „Cʼest
la même Jeannette autrement coiffée!“. Cum să-l primim? „Cu politețe“, le‑ar
fi sugerat Roux. Asta însemna corect, dar cu răceală.
Pe „spion“ îl chema Victor Babeș. Își amintește de
această primire la „curtea regelui Pasteur“ scriind: „În 1882, la Paris, după
ce petrecusem în laboratorul lui Koch la Berlin, Pasteur m-a chemat la
institutul său ca să-i arăt metodele noi germane. M-a primit cu multă
amabilitate și, cu toată gelozia personalului său, care nu mă vedea cu ochi
buni, Pasteur a rămas totdeauna binevoitor față de mine“1.
Animalculele
Prezența lui Babeș în Institutul Pasteur se datora însă și
profesorului André-Victor Cornil, de la College de France. Tânărul bănățean
Victor Babeș venise de la Budapesta ca să „spioneze“ și ce lucra histopatologul
francez André-Victor Cornil, după ce-și însușise tehnicile de ultimă oră din
laboratoarele lui Virchow (Berlin) și Rokitansky (Strasbourg). Cornil era
morfopatolog, nicidecum bacteriolog. De altfel, în acei ani (1880–1885),
microbiologia era la începuturile ei. „Infuzorii“ sau „animalculele“, cum
fuseseră numiți microbii, încă de la sfârșitul secolului XVII, de când fuseseră
văzuți și descriși de șlefuitorul de lentile Antonie van Leeuwenhoek (1690) nu
erau considerați a fi periculoși. Timp de aproape două secole, aceste minuscule
și nevinovate „creații divine“ fuseseră privite drept curiozități ale naturii.
Capete încoronate precum regina Anna a Marii Britanii ori țarul Petru cel Mare
al Rusiei veniseră în mod special în Olanda, la Delft, ca să privească prin
aparatul cu lentile al lui Leeuwenhoek aceste „jucării vii“, care, înzestrate
cu cili (unele), dansau cu vioiciune în câmpul microscopic. În multe dintre
saloanele mondene ale acelor ani, erau prezente microscoape rudimentare (de
fapt niște lupe cu putere sporită de mărire, aproximativ 270x) bogat
ornamentate, la care nobilii și burghezii bogați erau invitați de gazdă să se
scobească în depozitul interdentar și să admire apoi animalculele care viețuiau
în propria gură. Și erau destule, mai ales că periuța de dinți s-a introdus
abia la sfârșitul secolului XIX.
În pofida faptului că existau încă din Antichitate scrieri
medicale care sugerau patogenitatea microbilor (Marcus Terentius Varo, 116–27
î.Hr.), întărite prin ipoteze și chiar demonstrații în Evul Mediu și epocile
care au urmat (G. Fracastoro, 1546; C. Lang, 1688; M. A. von Plenciz,1762; A. Bassi,
1835; F. J. Henle, 1840; I. F. Semmelweis, 1847 ș.a.), nu se poate vorbi de o
implicare dovedită a bacteriilor în etiopatogenia bolilor infectocontagioase
decât după apariția lucrărilor semnate de L. Pasteur, R. Koch și de elevii
acestora. Iar dacă observațiile clinice și reproducerile experimentale ale
uneia ori alteia dintre maladii au pus fiecare o piatră la temelia
micobiologiei clinice, viziunea teoretică generalizatoare care avea să
revoluționeze medicina secolului XX își are originea în acea celebră comunicare
a lui Pasteur: „La théorie des germes et ses application á la médécine et á
la chirurgie“ din 1878. Putem să alăturăm acesteia și postulatele elaborate
de Robert Koch în 1888 – prin rigoarea lor, acestea au cenzurat ipotezele
fanteziste ale unor veleitari, care se închipuiau intrați în posteritate doar
pentru că semnalaseră prezența unui microb nesemnificativ (care nu reproducea
experimental respectiva boală)2.
„Les
bactéries“
Nimeni nu mai contestă în zilele noastre că Victor Babeș, la
numai 31 de ani, este autorul celei mai substanțiale părți din tratatul „Les
bactéries“ și că această carte este prima scriere exhaustivă (696 de
pagini, cu 156 de ilustrații) despre morfologia, fiziologia și implicarea
microbilor în bolile infectocontagioase ale omului și animalelor. Se află expus
acolo și întregul arsenal de metode de izolare, cultivare in vitro și in
vivo, colorare și examinare a germenilor infecțioși ori saprofiți,
cunoscuți până în 1885, anul apariției primei ediții.
Viziunea medicală din acest tratat nu este însă exclusiv
microbiologică, chiar dacă „actorii“ principali sunt germenii infecțioși. Este
destul să citim titlul lucrării „Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie
et l’histologie pathologique des maladies infectieuses“ pentru a înțelege
că oricare dintre aserțiunile din text reprezintă o uniune între aspectul
microbiologic și cel lezional. Procesul patogen este astfel privit în întreaga
sa complexitate.
Proba: primul semnatar al lucrării, marele histopatolog parizian
A. V. Cornil, recunoaște meritele lui Babeș. El îi scrie lui Nicolae Kalinderu:
„Nu Babeș a învățat ceva de la mine (în materie de bacteriologie, n.n.), ci eu
am câștigat mult de la dânsul. E foarte priceput, erudit, iar dacă am pus
numele meu alături de al său pe cartea pe care am scos-o, nu am făcut-o pentru
că eu aș fi contribuit la ea cu știința mea, ci pentru că numele meu era mai
cunoscut“3.
Înainte de a face unele considerații asupra originalității unor
idei expuse în „Les bactéries“, este necesară o precizare: vorbim nu de
prima carte dedicată lumii microbilor, ci de prima carte medicală de
microbiologie apărută vreodată. Texte despre microbi au mai fost publicate atât
în secolul XVIII, cât mai cu seamă de-a lungul secolului XIX. Ele dezbăteau
însă aspectele zoo-botanice și taxonomice, trimiterile la posibila lor
implicare în patologie fiind precare și adesea false. Mă refer la scrierile
semnate între alții de Ehremberg (1830), Dujardin (1841), Robin (1853), Hallier
(1869–1875), Marchand (1880–1883) ș.a. Documentarea lui Babeș pentru „Les
bactéries“ include însă și articole medicale, mai ales cele care semnalau
descoperirea unor agenți etiopatogenici specifici, cu parazitul nosemozei și
streptococul flașeriei viermilor de mătase (L. Pasteur, 1865–1868), agentul
holerei găinilor (H. Toussaint și L. Pasteur, 1879), streptococul febrei
puerperale (Pasteur, 1873), ciclul de cercetări asupra antraxului (C. Devaine
și P. F. Rayer, 1850; Pasteur, Chamberland și Roux, 1877–1878; Koch, 1880).
Prezent în egală măsură și la Berlin, unde lucrase alături de Robert Koch și de
elevii acestuia, Babeș trăise momentele de triumf ale acestuia, atunci când
demonstrase că tuberculoza este dată de un bacil specific (1882), iar temuta
holeră nu e opera unor miasme morbigene, cum se credea, ci a unui vibrion
(1884).
Lecturile bibliografice ale lui Babeș includ aproape tot ce se
publicase anterior în lucrări scurte, dar esențiale: evidențierea gonococului
(A. Neisser, 1879), a bacilului leprei (G. A. Hansen, 1880), a bacilului morvei
de la cal care infecta și omul (W. Schütz și F. Löffler, 1882), a pneumococului
(K. Friedländer, 1883) etc.
Toate aceste descoperiri se cereau a fi asamblate ideatic
într-un tratat care să fie pus la temelia concepției de infecție microbiană
specifică și al cărui arsenal de argumente experimentale să învingă
definitiv naiva teorie hipocratică a miasmelor morbigene, care dominase
medicina de-a lungul a două mii de ani. Să nu uităm că adepții teoriei
miasmatice erau încă puternici și credibili pentru numeroși medici ce practicau
în deceniul 1875–1885. Ei „propovăduiau“ că bolile infectocontagioase nu sunt
opera unor bacterii specifice, ci a unor miasme pe care și le închipuiau a fi
niște emanații (aburi) otrăvitoare, născute din putrezirea materiilor organice
în bălțile stătute. Însuși termenul de malarie este miasmatic (de la malo
– rău și aria – aer).
Adnotările
lui Pasteur
M-am întâlnit prima oară cu „Les bactéries“ la Paris, în
octombrie 1966, în apartamentul lui Pasteur. Am găsit cartea pe o policioară,
alături de biroul marelui savant francez. Denise Wrontnowska, conservatoarea de
atunci a Muzeului Pasteur, mi-a permis să răsfoiesc ediția princeps, cea din
1885. Era cu adevărat un exemplar istoric: pe marginea albă a unora dintre
pagini am găsit o serie de comentarii scrise cu creionul de însuși Pasteur.
Unele erau aprobative, altele purtau semnul mirării și al îndoielii (!) ori
chiar sentința de dezaprobare: „Non. Pas d’accord“. Regret și azi că nu
am notat acele comentarii, mină de aur pentru istoria medicinii. Am revenit
ulterior, dar fondul de cărți care aparținuseră marelui savant francez fusese
mutat la Bibliothèque Nationale. Dar cum speranța moare ultima, o cultiv
nutrind gândul că, într-o zi, voi lua urma cărții acolo.
Presupun însă, că multe dintre obiecțiile lui Pasteur erau
eronate; el nu era medic și nu a avut niciodată o viziune de ansamblu asupra
patogenezei. Aproape tot ce i se atribuie după 1880 este o creație a
discipolilor medici Émile Roux, Charles Chamberland și Alexander Yersin și a
medicilor veterinari Pierre Galtier și Henri Toussaint (stau la dispoziție cu
documente). Pasteur a fost un geniu ideatic, care – spre gloria Franței – a
trebuit să fie transformat în mit. Evident, cei care i-au transformat ideile în
realitate s-au retras benevol în umbră sau au fost „împinși“ acolo de o
istoriografie abil dirijată (cazul Galtier, cu cercetările sale în rabie).
Oricum, impresionat de tratatul „Les bactéries“, Pasteur
l-a propus la premiul Montyon al Academiei de științe din Paris.
În cele ce urmează, nu mă voi referi la valorile perene ale
operei lui Victor Babeș, ci strict la valențele cărții de la apariția căreia se
împlinesc 130 de ani. Acestea ar fi: conceptul de antibioză și primele modelări
experimentale ale acesteia; refuzul de a considera specificitatea strictă a
procesului infecțios ca pe o dogmă imuabilă; infecția văzută ca un război
chimic între bacteriile agresoare și organismul victimă.
Conceptul
de antibioză
Mi s-a părut curios ca un istoric al descoperirii antibioticelor,
publicat relativ recent de profesorul Christian Bréchot, actualul președinte al
Institutului Pasteur din Paris, să înceapă cu descoperirea de către Alexander
Fleming a lizozimului (1922) și a penicilinei (1928). În realitate, ideea
așa-zisei „concurențe vitale“ a microorganismelor a fost sugerată de Louis
Pasteur și elevul său Joubert încă din 1877, într-un articol consistent dedicat
infecției cu Bacillus anthracis4. Din lipsă de informare,
profesorul Bréchot își nedreptățește patronul științific.
Cititor atent, Victor Babeș are meritul de a fi sesizat în
articolul pletoric al lui Pasteur și Joubert o frază mică, solitară, ce
comunica o observație aparent neînsemnată: „bacilul antraxului crește într-o
urină sterilă și nu se dezvoltă într-o urină infectată cu germeni banali
(streptococi, stafilococi ș.a.)“. Pasteur a numit fenomenul „concurență vitală
a microorganismelor“ și l-a interpretat darwinian ca o luptă pentru substanțele
nutritive din mediu. Preocupat de septicemia cărbunoasă și de polemica pe care
o ducea cu Paul Bert, Pasteur n-a dat importanță antagonismului bacterian.
Astfel, observația și implicit principiul concurenței dintre microbi au rămas
îngropate în uitare până în 1882, când „spionul lui Franz Josef“ și-a dat seama
că fraza lui Pasteur reprezenta un veritabil filon de aur în terapia
antiinfecțioasă a viitorului. A început așadar, primul în lume, o serie
de experiențe în care a inclus mai multe specii bacteriene, pe care,
cultivându-le unele în vecinătatea altora, a putut citi fie o stare de
indiferență (speciile bacteriene se dezvoltau bine in vitro, fără să
arate că „le pasă“ de prezența vecinilor), fie o stare de antagonism în care se
inhibau reciproc.
Rezultatele acestor investigații au fost publicate inițial în
1885, într-o prestigioasă revistă medicală pariziană5 și câteva luni
mai târziu în ediția a doua din „Les bactéries“6. Faptul că
mobilul acestor cercetări era unul terapeutic reiese din concluziile autorului:
„Studiul continuu și generalizat al acțiunii reciproce a bacteriilor, unele
asupra altora, va duce cu siguranță la folosirea fenomenului în terapie“.
Confirmările nu au întârziat. Italianul Arnaldo Cantani (1837–1893) a încercat,
câteva luni mai târziu, din păcate fără succes, să distrugă in vivo
bacilii tuberculozei cu culturi de B. thermo7 (experiențe de
„bacterioterapie“ criticate ulterior de Babeș). În 1897, farmacistul E.
Duchesne din Lyon a introdus în terapia tuberculozei extracte de ciuperci
microscopice (Aspergillus fumigatus și A. oryzae). O mare
speranță s-a pus în piocianaza pe care germanii Rudolf Emmerich (1852–1914) și
Oscar Loew (1844–1941) au extras-o din bacilul piocianic. Babeș însuși a
încercat, între 1887 și 1890, împreună cu colegul său Emil Cavaler de Pușcariu,
profesor la Iași, extracte din mai multe specii de bacterii cu care a sperat să
inhibe infecția tuberculoasă (încercări nereușite).
Din exemplele de mai sus reiese că antibioza are o istorie mult
mai veche și că romanțioasa poveste scrisă de André Maurois despre Fleming și
sporii de Penicillium „picați din cer peste sărmanii stafilococi“ este o
găselniță literară de efect, chiar dacă nu este adevărată. La nivelul anilor
ʼ20–ʼ30 ai secolului trecut, A. Fleming cunoștea lucrările lui Pasteur, Joubert
și probabil Babeș. Din păcate, în discursul pe care l-a susținut la Stokholm
(Premiul Nobel pentru medicină 1945), Fleming nu pomenește de niciunul dintre
înaintașii săi. O face însă H. W. Florey, colaureat al Premiului Nobel, care
scrie: „Îi datorăm lui V. Babeș ideea de antibioză“8.
Care ar fi așadar diferența dintre antagonismul bacterian
(concurența vitală a bacteriilor) semnalat de Pasteur și Joubert în 1877 și conceptul
de antibioză introdus de Babeș în 1885? Pasteur explica fenomenul de
concurență între două specii de microorganisme ca o luptă pentru rezervele
naturale. El spunea: „Se întâmplă ca într-o grădină, când o buruiană care se
înmulțește luxuriant spoliază rezervele nutritive din pământ, condamnând
florile la pieire“. Era însă clar că, în „concurența“ dintre B. anthracis
și germenii banali nu se întâmpla acest lucru: atât în urina infectată cu
streptococi sau stafilococi, cât și în mediile de cultură, rămâneau suficiente
proteine ca să servească drept nutrienți pentru ambele specii. Babeș a avansat
cu totul altă explicație: este vorba de un „război chimic“ (textual: une
action chimique) între speciile de microorganisme silite să se dezvolte în
același mediu; una dintre specii sau ambele secretă și aruncă în mediul de
cultură anumiți produși chimici capabili să inhibe dezvoltarea antagoniștilor.
Astfel, în „Les bactéries“, Babeș nu numai că intuiește existența
exotoxinelor bacteriene, dar și pe cea a antibioticelor, care sunt de asemenea
substanțe secretate de bacterii și fungi, difuzibile în mediul lor de cultură.
În a doua ediție a tratatului găsim alte două realizări de
excepție. Mai întâi, plăcile zise Petri, Babeș le-a inventat încă din 1883 și a
lucrat efectiv cu ele. Numele medicului militar german Julius Richard Petri
(1832–1921), rostit de milioane de ori pe zi în toate laboratoarele clinice ale
lumii, nu apare decât în 1887, într-un modest articolaș ce se intitula: „O mică
modificare la plăcile lui Koch“9.
Antibiograma difuzimetrică este, de asemenea, o invenție a lui
Victor Babeș din 1883, pe larg descrisă în „Les bactéries“ ediția a
doua, din 1886. Cu ajutorul acestor antibiograme au fost realizate toate
modelările experimentale de antibioză realizate între 1883 și 1890. Nu e de
mirare astfel că, în primele testări ale eficacității in vitro a
penicilinei (1938–1940), N. S. Heatley (din echipa lui H. W. Florey),
precizează „după metoda Babeș“.
Scepticismul
față de stricta specificitate
Etiologia specifică a bolilor infectocontagioase, realitate
dovedită și impusă de Pasteur, Koch, Ehrlich și alții în ultimii 25 de ani ai
secolului XIX, a reprezentat o veritabilă revoluție în medicină. Interpretării
binare în patologie (un grup de simptome = un tablou lezional specific) i s-a
adăugat al treilea element – un anumit germen infecțios absolut specific. În „Les
bactéries“, autorii aderă la această doctrină cu trei factori atunci când
descriu și clasifică o boală infecțioasă. Este combătută astfel, doctrina
organicistă, dominantă de-a lungul primilor 75 de ani ai secolului XIX și al
cărui părinte și înflăcărat susținător fusese François Broussais, care explica
geneza tuturor bolilor prin inflamații. Babeș îl combate pe Broussais, în
numele teoriei specificității microbiene, dând ca exemplu patogeneza difteriei
(inflamație da, dar din cauza unui microb strict specific).
În același timp, Babeș își dă seama că, în epocă, teoria
strictei specificități se instalase pe un tron dogmatic imperial. Diagnosticul
(fie și în difterie ori tetanos) tindeau spre enunțuri și abordări simpliste.
În numeroase cazuri, îl frapase și asocierea la infecția cu un germen
principal, specific, a unor specii cunoscute ca puțin patogene ori chiar
saprofite. A înțeles că acestea devin condiționat patogene (oportuniste, cum le
numim astăzi).
Alte
descoperiri
„Les bactéries“ a fost, desigur, doar o primă etapă, de
tinerețe, a savantului de faimă internațională care a fost Victor Babeș (cel
mai citat și comentat medic român peste hotare). După stabilirea sa la
București, în 1887, aveau să urmeze descoperirile sale de răsunet: seroterapia
antirabică, care a optimizat tratamentul clasic pasteurian, evidențierea
paraziților endoglobulari care-i poartă numele (Babesia și Babesiella),
cercetările privitoare la lepră, tuberculoză, rabie, pelagră, scorbut ș.a.10,
unele dintre ele transcrise în monografii de largă circulație, publicate la
Paris și la Berlin.
