Cei
45 de ani între 1959 şi 2005, perioada în care mi-am desfăşurat activitatea în
Institutul Cantacuzino, au reprezentat o şansă unică, de a cunoaşte şi respecta
până la limitele veneraţiei spiritul călăuzitor al Profesorului, pe care noi,
cei tineri, îl consideram „spiritul Cantacuzino“.
„Cronica
familiei Cantacuzino, din care descinde Profesorul, se pierde în negura
veacurilor. De mai bine 900 de ani, numele Cantacuzino este menţionat în toate
momentele importante ale istoriei zbuciumate de pe malurile Dunării, în
Bavaria, Austria, Ungaria, Grecia, Serbia, în Ţările Române, în Basarabia, ca şi
în ţinuturile limitrofe Balcanilor şi Carpaţilor, pe care le desparte Dunărea“.
Afirmaţia îi aparţine ultimului descendent al Profesorului, nepotul Ioan Mihai
Cantacuzino, autor al monografiei „O mie
de ani în Balcani – Cantacuzinii în vâltoarea secolelor“. Apariţia numelui
Cantacuzino – Kantakouzenos – coincide cu instaurarea dinastiei Comnenilor, de
către împăratul Alexios. În vara lui 1982, cu ocazia unei călătorii în Albania,
am avut prilejul să vizitez încântătorul oraş al cărui nume, Arghirocastro,
aminteşte de centrul economic şi comercial aşezat pe locul unui castru roman,
la poalele cetăţii de apărare, masivă, impunătoare, edificată în Evul Mediu de
numeroasele puteri care au stăpânit zona. În interiorul cetăţii, în arealul
turistic, sunt prezentate diverse personalităţi, printre care nu mică mi-a fost
mirarea să privesc chipul unui bărbat energic şi viguros, soţ al împărătesei
Bizanţului, Ana Comnena, care şi-a dedicat viaţa pasiunii pentru istorie, renunţând
la privilegiul de consort: Johan Cantacuzino, istoric remarcat în cultura
germană a epocii.
Mi-am
amintit atunci spusele profesorului Slătineanu, ce observa continuitatea
viguroasă a acestei descendenţe, subliniind că toată istoria Munteniei, de la
1650 până la venirea regelui Carol I, este legată de această filiaţie, regăsită în
personalitatea lui Ioan Cantacuzino, cu nimic
mai prejos de străbunii săi. S-a implicat în domeniul bolilor transmisibile şi
organizarea sanitară, a reprezentat ţara în diverse comitete internaţionale,
inclusiv la Conferinţa de Pace de la Trianon.
Fire
sentimentală şi entuziastă, simpatizant al mişcării socialiste, Ioan
Cantacuzino era făcut să fie Profesor,
prin autoritatea recunoscută unanim. Cu trupu-i masiv, monolit şi capul
puternic înconjurat de o crinieră leonină, el emana o energie bărbătească,
egalată doar de rara sa bunătate. Impunea prin vasta sa cultură filozofică şi
literară, de umanist recunoscut, prin tinereţea sufletească şi, mai presus de
toate, prin dragostea sa pentru tineret. Iubindu-l ca nimeni altul, a ştiut să
se facă iubit de acesta. Reamintea tuturor că egoismul nu poate fi creator,
tineretul fugind de unde lipseşte dragostea. Transmiterea cunoştinţelor sale
noilor generaţii, speranţă de mâine, a reprezentat satisfacţia sa supremă.
Oricine se apropia de Profesor era câştigat şi
sfârşea prin a-l iubi, era un animator şi creator, cu o putere de convingere
care subjuga. După cum spunea profesorul Slătineanu: „Iubitor de aproape,
iubirea nesfârşită, totală, necondiţionată, atotînţelegătoare şi atotiertătoare,
se manifesta prin caracterul fundamental al acestei vieţi şi reprezenta marele
secret cu care cucerea sufletele“.