Sistemul sanitar românesc, afectat din interior (prin oportunismul, incompetenţa şi/sau nepăsarea multor factori componenţi) şi din exterior (moralitatea îndoielnică a celor care se interesează de domeniu, fie că e vorba despre oameni politici, afacerişti, fie investitori de diverse provenienţe), se află de câţiva ani într-o stare gravă. Mai mult, anul 2010 şi zorii anului 2011 anunţă intrarea acestuia în starea de comă, ce pare să evolueze galopant către stadiul de comă profundă, a cărei reversibilitate (cel puţin în cadrul unui orizont de aşteptare rezonabil) pare îndoielnică. Privarea cronică şi mereu mai severă de resurse nutritive (programe naţionale complexe şi coerente, investiţii bine gândite şi bine controlate, cultivarea atentă a personalului de specialitate bine pregătit, extinderea şi modernizarea asistenţei medicale primare în special în zone „defavorizate“ etc., etc.), exsanguinarea gravă (autoexilarea în masă a personalului medical mediu şi înalt calificat, respectiv demotivarea progresivă a personalului care a decis să rămână în ţară) reprezintă mecanismele principale ce explică evoluţia gravă a cazului şi motivează pe deplin prognosticul cel puţin rezervat care i se poate atribui.

   Pe baza unei butade mai vechi, devenită clasică, care spune că „nu oricine te scoate din dificultate îţi doreşte neapărat binele“, este vehiculată şi ipoteza conform căreia cei care coordonează evoluţia comatoasă a sistemului nostru sanitar ar avea în fond rolul de netezire a căii de pătrundere în chiar esenţa acestuia a unor agenţi intens patogeni, care, atribuindu-şi la un moment dat salvarea pacientului, îl aduc la situaţia de dependenţă totală. Chiar dacă poate părea şocant, pactul cu diavolul ar deveni – în lumina acestei ipoteze – un rău necesar, ca unică posibilitate de supravieţuire.

   Dar, cum nici cele cinci degete de la o mână nu sunt identice, nici componenta umană a sistemului nostru sanitar nu este neapărat uniformă. Ei bine, la o analiză atentă, printre loturile de medici „adaptaţi“ care au luat în mod condamnabil culoarea mediului în efortul disperat de a supravieţui, de factori de conducere rău intentionaţi, de tineri specialişti cu gândire de mercenar, gata să renunţe la scrupule „pentru un dolar în plus“, ochiul atent al observatorului descoperă o populaţie de profesionişti care continuă – în pofida tuturor vicisitudinilor – să-şi dedice existenţa alinării suferinţei omeneşti. O populaţie care nu depăşeşte 10% din totalul componentelor, extrem de activă şi care, cu o încăpăţânare neclintită, continuă să sosească dimineaţa (uneori chiar înaintea secretarei managerului) la patul bolnavului şi care revin acasă seara târziu, îmbrăcaţi modest, cu maşini modeste (dacă le au!) sau înghesuiţi de proprii pacienţi în mijloacele de transport în comun. Sunt cei care cumpără medicamente pentru pacienţii nevoiaşi, care cumpără detergenţii necesari igienizării secţiei, mănuşi de examinare, scaune de WC, bidonaşe de vinarom pentru a înlătura tristeţea mucegaiului de pe pereţii saloanelor. Tot ei sunt aceia care îşi plătesc singuri cursurile de perfecţionare sau participările la congrese (cu care, mai apoi, instituţia se făleşte pe la uşile mărimilor ministeriale!). Plătiţi prost, controlaţi la sânge, analizaţi şi criticaţi cu orice ocazie, ei continuă să rămână ei înşişi. Ni se spunea la şcoala „comunistă“ că Fefeleaga – cunoscutul personaj al lui Agârbiceanu – era tristă, depresivă şi obidită, în timp ce ea nu era altceva decât însuşi simbolul viu al rezistenţei prin asumarea propriului destin, al propriei misiuni pe lumea aceasta. Prin urmare, cum am putea denumi altfel această populaţie de profesionişti care prin valoarea lor umană şi profesională ar putea salva în ultimul moment comatosul sistem sanitar românesc, decât: fefelegii. La ei se găseşte speranţa noastră de mai bine, iar ei sunt conştienţi de acest lucru şi-şi continuă truda de fiecare zi, chiar dacă cei din jur vor striga cinic bătând din palme „Fe-fe-legii, fe-fe-legii, ei muncesc ca blegii!“. Cultivarea acestei subpopulaţii profesionale cu atât de important potenţial în supravieţuirea întregului sistem, pe medii nutritive corespunzătoare, în prezenţa unor factori de stimulare a proliferării, poate reprezenta cheia salvării pacientului comatos.

   Nu ştiu dacă se cuvine acordarea unui Nobel pentru această descoperire, dar cred că merită un moment de reflecţie!