Această profesie nobilă, respectată de toate regimurile, inclusiv de cel comunist, a ajuns în zilele noastre să fie, probabil, cea mai blamată dintre toate categoriile sociale. Nu există zi în care presa şi televiziunile să nu transmită, în modul cel mai agresiv, fapte condamnabile „comise“ de personalul medical de la toate nivelurile. Întotdeauna, indiferent de situaţie, de boală, de vârstă, de patologia asociată leziunii, corpul medical este considerat responsabil pentru orice evoluţie nefavorabilă. A arăta cu degetul spre medici ca spre nişte criminali a devenit, practic, o modă. Astfel, întreg corpul medical este umilit şi nu găseşte o formă de apărare corectă, concretă şi decentă.
    Vă rog să încercaţi să daţi în judecată orice cotidian sau săptămânal din România. Va fi absolut imposibil! Singurele instanţe care mai încearcă să creeze o atmosferă de calm în cadrul corpului medical sunt colegiile medicilor. De multe ori însă, nici măcar acestea nu sunt luate în considerare sau nu sunt lăsate să-şi expună punctele de vedere. Umilirea continuă prin salarizări de mizerie, lipsa posibilităţilor de angajare (un medic la şapte posturi vacante), posibilităţi limitate sau aproape nule de deplasare în exterior la congrese şi conferinţe, toate acestea duc la rezultate dezastruoase în ceea ce priveşte calitatea actului medical.
     Această nobilă menire, ce reprezintă un talent preţuit încă din antichitate, tinde să se degradeze treptat în România. Astfel, la facultăţile de Medicină, selecţia este minimă, contrar datelor din ţările civilizate, unde admiterea este cenzurată de „numerus clausus“, fiind necesară o medie foarte mare pentru a fi acceptat. Pregătirea cunoaşte un declin în cadrul facultăţilor de Medicină din România, calitatea pregătirii preclinice şi clinice fiind în scădere, iar interesul pentru această profesie – ca şi inexistent.
    Următorul pas este reprezentat de plecarea din ţară, lucru care ne este sugerat chiar de către oficiali! Se ridică întrebarea: Mai sunt buni medicii la ceva? În mod cert, da! – vine imediat răspunsul. Atunci când ai nevoie, noaptea, de un sfat urgent, când ai nevoie de cineva să stea peste program sau atunci când o rudă apropiată se află în situaţia de a fi operată în urgenţă, atunci prezenţa medicului devine indispensabilă şi este căutată cu rugăminţi şi lacrimi: „Nu mă lăsaţi, domnule doctor!“, după care urmează comentarii, bârfe şi aluzii la aspectele pecuniare.
    În rest, în afara acestor situaţii disperate, întregul corp medical, blamat şi apostrofat, se încadrează perfect în atmosfera romanului dostoievskian. Pe cei care au curajul să citească aceste rânduri, îi rog să nu-şi încalce jurământul hipocratic într-o ţară care a dat mari personalităţi medicale, inclusiv un premiant Nobel pentru Medicină – profesorul George Em. Palade, în anul 1974. Consider că este momentul să avem o ţinută mult mai demnă şi să putem răspunde la toate acuzele care ni se aduc şi, măcar pe tărâm profesional, să ne îndeplinim menirea de doctori la un nivel cât mai înalt.
    De asemenea, consider că toate structurile implicate în activitatea medicală, medicul curant, şeful de secţie, managerul de spital, structurile ministeriale, au datoria de a asculta şi opinia celor implicaţi în asemena situaţii-limită, înainte de a da verdicte.
    Noi suntem de vină pentru că nu protestăm, că nu putem face o grevă în mod real şi nu ne cerem drepturile care ni se cuvin în mod normal. Dumnezeu să-i judece pe cei care ne umilesc şi ne transformă într-o masă amorfă, manipulabilă şi noncombatantă.