De obicei, profesorii se ascund în birouri
mari şi, în anticameră, există o secretară care se transformă în „cerber“
pentru pacienţi şi alţi oaspeţi mai mult sau mai puţin… „poftiţi“. De când eram
specialist şi nu aveam vreun titlu universitar, am acelaşi cabinet, care dă într-un
hol. Sunt şi acum separat de lumea din afară de o singură uşă. Dar cu un mare
avantaj: în treimea superioară, uşa are un geam cvasitransparent. De obicei, când
este cineva în faţa uşii, deşi nu disting figurile, văd câte o umbră care se
profilează acolo. Sigur că aud şi vocea, adesea, şi văd şi gesturile. În cei
aproape 15 ani de când primesc pacienţii în acest cabinet, practic consultaţia
debutează de când se profilează umbra la uşă. Cum vin aceste umbre şi ce înseamnă
am încercat, în timp, să descifrez.
Cele mai dificile cazuri rămân, în general,
acele umbre tremurânde, ezitante, apropiindu-se greoi de uşă. Când sunt şi
vocale, pot să realizez uşor că sunt dispneice, covârşite de boală, că fiecare
pas înseamnă un efort suplimentar. La polul opus se situează acele umbre
ezitante, dar de cu totul altă factură: de obicei sunt pacienţi cu maladii uşoare
sau oligosimptomatici, care, până în ultimul moment, nu sunt convinşi de
necesitatea acestui consult. Aceştia maschează, uneori, dezinteresul faţă de
boală în spatele unui lung şir de vorbe, mai mult sau mai puţin tangente cu
afecţiunea de care suferă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre bolnavul
imaginar, o umbră în mişcare, nerăbdătoare să dea iama peste medic, curios să
mai cunoască unul care ar putea să descopere ce nu au găsit ceilalţi. Această
umbră se întoarce de la uşă de mai multe ori cu felurite întrebări şi motive de
discuţii.
Apoi, există şi umbre care corelează totul
cu paşii. Unele umbre cresc rapid, se înfig în uşă şi, fără niciun minim
elementar de politeţe, dau buzna în cabinet, unde nu numai că nu se sinchisesc
de cei prezenţi acolo, dar chiar mai mult, doresc să fie consultaţi imediat.
Există şi varianta lentă, cu oscilaţii la mers, care se prelinge pe lângă uşă
sau de multe ori se lipeşte de ea, încercând să vadă dacă sunt ocupat, dacă
vorbesc cu cineva sau la telefon, ca să nu deranjeze.
Sunt şi umbrele care se scutură de tuse –
chinuitoare, sufocantă, obositoare şi care adesea le face dificilă deplasarea. Şi
există acel tumult de umbre şi voci, atunci când sunt mulţi pacienţi programaţi
sau neprogramaţi în aşteptare în institut. Acele zile sunt extrem de grele şi,
practic, perindarea umbrelor devine extrem de obositoare.
Nu am uitat că umbrele sunt oameni şi poate
că pentru unii sunt un semn premonitor că ne vom întoarce în lumea umbrelor cândva…
Dar, pentru mine ca medic, există doar un „veşnic“ pacient, pe care trebuie să-l
definesc după toate regulile artei, iar această uşă despărţitoare mă ajută să-l
înţeleg mai bine.
