Nu, nu este
vorba de celebra piesă a lui Cehov, ci de trei gemene culcușite
printre noi, uneori îmbrățișate cu patimă, care acționează
clipă de clipă, ne dirijează viața și nu rareori ne-o fac grea
și urâtă. Greșeala, Eroarea și Abuzul.
„Lasă-mă,
domnule, cu filozofia dumitale de doi bani”, ar putea spune cineva,
pe bună dreptate. „Toate-s o apă și-un pământ, din moment ce
ne fac viața amară. Ce-mi folosește mie să le iau la bani mărunți
și să mă fac că le înțeleg asemănările și diferențele? Pe
mine mă interesează cum să scap de ele, dacă e să scap, ori cum
să le cultiv ca să-mi fie mai bine. Că și așa am alte destule
păcate și necazuri care-mi stau pe cap ori pe suflet”. Dreptu-i!
Însă nu ne propunem decât să cunoaștem realitățile de sub
nasul nostru și, cât de cât, să mai dregem câte ceva. Ori măcar
să încercăm. Fiindcă neștiința de toate felurile și de toate
genurile ne împiedică să găsim firul acela călăuzitor care ne
face să nu rătăcim și să pierdem drumul cel bun.
Eroarea
Prima vedetă
cu care facem cunoștință este eroarea. Și asta fiindcă este o
abatere destul de frecventă de la normalitate și înseamnă, de
fapt și pe scurt, o lipsă de concordanță între realitatea
obiectivă și felul în care noi o percepem.
Noi luăm
cunoștință de lumea înconjurătoare prin simțurile cu care ne-a
înzestrat natura sau Dumnezeu. Din nefericire, ele sunt departe de a
fi absolute ori perfecte și, în anumite condiții, ne induc în
eroare. Să luăm un exemplu: spectrul vibrațiilor sonore, ca și
cel al undelor de lumină sunt extrem de largi. Omul nu le sesizează
în totalitate, în întregime, fiindcă, pur și simplu, s-ar
autodistruge. Din aceste spectre, ființa umană percepe numai un
anumit sector, pe care îl folosește pentru nevoile sale și cu care
supraviețuiește. Aceste sectoare nu sunt identice, nu sunt aceleași
pentru toți indivizii. Există unii dintre noi pentru care lărgimea
acestora este mai importantă și abilitățile lor de a le percepe
sunt mai mari. Din rândul acestora se vor recruta cei pe care îi
considerăm talentați și care vor deveni muzicieni sau slujitori ai
artelor vizuale. Mai departe, dacă, profitând de aceste daruri ale
naturii, vor fi educați sistematic și bine țintit, ei își vor
spori și mai mult performanțele simțurilor auditiv ori vizual și
măiestria artistică.
Omul nu s-a
oprit la ceea ce i-a oferit natura. Pentru a crește și mai mult
performanțele simțurilor sale, a imaginat o infinitate de
instrumente, susceptibile de a le face mai eficiente, încât să
evităm orice eroare sau, cel puțin, să reducem riscul apariției
lor. Nu ne putem plânge de lipsa acestor instrumente, tot mai
complexe și mai valoroase. Lucrurile au ajuns atât de departe
încât, spre exemplu, putem pătrunde tot mai adânc în universul
mare și în microunivers și, acolo unde ochiul nu mai vede, mintea
noastră este cea care vede în locul lui. Ce diferență colosală
între o lupă și un telescop ori un computer tomograf!
Nu înseamnă
că folosirea instrumentelor, oricât de sofisticate, elimină
complet erorile. Pentru simplul motiv că, oricât ar fi ele de
eficiente, tot omul este cel care le creează, după capacitățile
lui și, mai ales, le interpretează rezultatele. Un aparat
performant va da întotdeauna un rezultat corect, fiindcă el nu știe
să facă altceva decât ce a fost construit să facă. Și, atâta
vreme cât funcționează la parametrii stabiliți, el nu se abate de
la rezultat. În schimb, noi putem greși interpretând incorect
rezultatele lui.
Pentru a reduce
cât mai mult rata erorilor posibile, s-a recurs la munca în echipă.
Evident, și echipa poate greși, dar ea greșește mult mai puțin
decât fiecare dintre membrii care o compun. Cine n-a auzit de cazul
Ciomu, devenit clasic și de referință? Eroarea medicului respectiv
nu s-a aflat în neștiință și nepricepere. El avea pregătirea
necesară și o dovedise în repetate rânduri. Eroarea lui a fost că
s-a abătut de la cutumele și canoanele obligatorii și anume lipsa
echipei. El s-a limitat ca ajutor la o persoană nepregătită pentru
a-și asuma preluarea actului operator. A fost suficientă acea
fracțiune de clipă în care funcțiile sale intelectuale au fost
suspendate pentru ca dezastrul să se producă. Un ajutor calificat,
respectiv un alt chirurg (așa cum prevede legea), ar fi preluat
continuarea intervenției și catastrofa ar fi fost înlăturată
sau, cel puțin, diminuată ca efecte. Exemplul poate fi extrapolat
la absolut orice alt domeniu. Avionul este condus de o echipă și nu
de un singur pilot, la fel ca vaporul, iar o construcție oarecare,
ca și zborul unei navete cosmice sunt rezultatul muncii unei echipe.
Cu cât echipa e mai amplă, cu atât finalul este mai valoros.
Greșeala
A doua soră
geamănă, la fel de slobodă și zilnic activă printre noi este
greșeala. Există cineva care să nu fi greșit în viața lui? Ori
care să nu greșească? Singur Dumnezeu este fără greșeală.
Există vreunul dintre noi care să nu fi auzit a strămoșilorerrare
humanum est?
Dacă toți
oamenii greșesc, de ce să mai hulim greșeala? Simplu, fiindcă ea
izvorăște din nerespectarea regulilor. Cunoscute, stabilite,
știute, învățate și aflate în orice carte sau manual de
instrucție și care rezumate înseamnă calificare
sau profesionalism.
Nu în zadar, pentru fiecare activitate practică au fost întocmite
norme, ghiduri, standarde, manuale de utilizare, metodologii, și așa
mai departe. Ele există în toată lumea și au putere de lege.
Numai că – aici este miezul problemei – ele trebuie respectate.
Toate la un loc, în afară de faptul că ne arată cum să procedăm,
reduc rata greșelilor. Nu se mai admite să potrivim proporțiile
unui amestec din ochi.
Nerespectarea
regulilor este generatoare de greșeli și se poate petrece cu bună
știință, dar și involuntar. În prima variantă, omul știe ce
are de făcut și cum, știe că nu trebuie să se abată de la
regulile învățate, dar o face cu gândul că nu se va întâmpla
nimic. În cea de a doua, practicianul ignoră orice fel de normă,
nu-și mai amintește ce și cum trebuie să procedeze și, în loc
să se informeze, lasă lucrurile la voia întâmplării sau, și mai
grav, improvizează.
Și chiar dacă,
o dată sau de mai multe ori, abaterea nu a avut rezultate nedorite,
fiindcă există o marjă de securitate pentru orice tip de
activitate, va veni și acel moment în care ea generează greșeala
care duce la rezultatul nefast. Uneori mărunt și fără consecințe
grave, alteori catastrofal.
Din nefericire,
noi, românii, ne bucurăm de acea tristă faimă a refugiului în
cunoscutul „lasʼ că merge și așa”. De la sine înțeles că
dacă normele sau standardele stabilesc că, pe o osie oarecare,
încărcătura maximă este de atâta greutate, supraîncărcarea ei
duce în mod obligatoriu la deteriorarea mijlocului de transport.
Dacă semnul „stop” din intersecție ne obligă să oprim
vehiculul înainte de a merge mai departe și îl ignorăm cu bună
știință, dacă legea nu că ne recomandă, ci ne interzice să
urcăm la volan după ce am băut nu știu ce și cât, de ce ne-am
mai mira că ne-am antrenat într-un accident?
A greși este
omenește. Dar a persista în greșeală este grav și condamnabil.
Nu există om care să nu fi greșit. Dar adevăratul profesionist
recunoaște unde a greșit, știe de unde vine greșeala și nu o mai
repetă. Poate comite altă greșeală, dar nu cea pe care a făcut-o
deja. La evitarea greșelilor contribuie educația generală dar, mai
ales, cea țintită, de specialitate, pregătirea profesională
corectă, dobândită în condiții bine determinate. Acestea obligă
practicianul să nu dea curs deprinderilor sau obiceiurilor proaste,
care, din păcate, se însușesc mai ușor decât cele corecte.
Abuzul
În fine, din
triunghiul surorilor cu care am pornit la drum, nu lipsește abuzul.
Din nefericire, este cea mai gravă abatere de la regulă, de la
normalitate, fiindcă depășește registrul individual și îi
interesează, în diferite grade, pe cei din jur sau chiar întreaga
societate.
Abuzul survine
sub două forme principale. Prima se manifestă prin necunoașterea
ori supraevaluarea propriilor capacități și limite, cu alte
cuvinte să te apuci de o treabă pentru care nu ai pregătirea
necesară sau suficientă. A conduce un vehicul, a încerca să
remediezi o pană serioasă de curent, a demonta un agregat, a
prescrie un tratament sau o procedură fără să fii calificat nu te
poate duce la altceva decât la eșec sau catastrofă. Principiul
„văzând și făcând” a pierdut din valoarea de altădată. A
doua formă constă în a pune în operă sau a da curs unei acțiuni
de care ești conștient că este incorectă, ilegală sau dăunătoare
celorlalți.
Abuzul
presupune ignorarea principiilor elementare și nesocotirea tuturor
regulilor de conviețuire socială. Este grav pentru că, de cele mai
multe ori, are caracter extensiv, implică antrenarea altor indivizi,
presupune organizare, care înseamnă alte și alte abuzuri, în
cascadă și capătă caracter de grup, de clan, ba chiar de
societate.
Din păcate,
lista abuzurilor nu are sfârșit și se poate spune, fără a greși,
că situația dezastruoasă în care ne aflăm și pentru care este
greu să descifrăm un viitor favorabil, este rezultatul abuzurilor
care au invadat societatea noastră, nu departe de caracterul de
masă.
Trebuie
subliniat că abuzul beneficiază tocmai de slăbiciunea societății,
capătă susținere, cucerește pături din ce în ce mai ample și
poate ajunge până la a deveni politică de stat.
Și
totuși...
Ajunși la
acest punct al discuției, să spunem că piatra de încercare pentru
evitarea tuturor racilelor care ne invadează și care ne fac viața
amară, valabilă pentru toate domeniile de activitate, materiale și
spirituale, rămâne educația – și numai educația. Ea nu trebuie
să înceteze niciodată și, la nevoie, trebuie impusă prin măsuri
corectoare. Drastice uneori. Cu cât sunt mai insistente, cu atât
sunt mai binevenite. Iar, în eficientizarea lor, vioara întâi este
reprezentată de respectarea tuturor normelor și a legilor. De orice
fel.
Altfel, cele
trei surori gemene de care ne-am însoțit, care iau naștere din
conviețuire și nu sunt inventate de vreun diavol oarecare, ne vor
domina și vor anula orice bună intenție.
