Una
din instituţiile medicale strategice – a asigurat timp de peste un secol (dacă
avem în vedere şi instituţia precursoare, Laboratorul de Medicină Experimentală,
intrat în funcţiune în 1901), din perspectiva bolilor infecţioase, a luptei
antiepidemice, a imunizării populaţiei, sănătatea naţiunii, siguranţa
epidemiologică a armatei (în special în timp de război) – Institutul de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“ se află astăzi
în mare dificultate.
Prestigiosul
institut, aflat printre cele de renume pe plan internaţional, a luat fiinţă la
1 aprilie 1921, prin Decretul Regal nr. 3.068, semnat de regele Ferdinand, şi
prin legea votată de Senat în şedinţa din 15 iunie 1921. Institutul era o
continuare a Laboratorului de Medicină Experimentală al Facultăţii de Medicină,
ce fusese încredinţat tânărului cercetător dr. Ioan C. Cantacuzino, revenit din
străinătate.
Medicul curant al
întregii naţiuni române
Poliglot,
erudit, având vocaţia cercetării, I. Cantacuzino a absolvit trei facultăţi:
Litere şi Filosofie, Ştiinţele Naturii, respectiv Medicină. Iată ce scria prof.
dr. Constantin Ionescu-Mihăieşti, colaboratorul său cel mai apropiat, despre
înfiinţarea instituţiei: „Institutul Cantacuzino a existat, de fapt, mulţi ani
înainte de a fi căpătat, prin legea din 1921, o existenţă legală. Încă din anul
1904, trei ani după chemarea doctorului Ioan Cantacuzino la Catedra de Medicină
Experimentală a Facultăţii de Medicină, laboratorul său, destinat iniţial
exclusiv învăţământului şi cercetărilor pur experimentale, a fost însărcinat de
Direcţiunea Sanitară să studieze modelele de preparare şi valoarea practică a
două seruri de mare interes pentru medicină preventivă: serul antistreptococic şi
serul antidifteric“. Destul de repede, laboratorul şi-a completat misiunile de
cercetare, experimentare şi învăţământ, cu producţia, trecând la prepararea şi
utilizarea în practică a celor două seruri; se adaugă curând vaccinurile
antitifoidic şi antiholeric. Laboratorul a avut şi alt merit, devenind un
nucleu al formării de cercetători, specialişti care vor deveni, graţie
profesorului Cantacuzino, savanţi şi ei înşişi creatori de şcoală medicală.
Încadrat la început cu trei cercetători (I. Cantacuzino, Al. Slătineanu şi S.
Irimescu), laboratorul atrage repede tineri care devin ulterior nume de seamă
ale cercetării şi învăţământului medical: C. Ionescu-Mihăieşti, Daniel
Danielopolu, Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, N. Gh. Lupu, Marius Nasta, Scarlat
Longhin, Ioan Bruckner, Silvia Bruckner, Ionel Nicolau.
Activitatea
laboratorului şi a directorului său se extinde, se diversifică, prefigurând
apariţia institutului. În 1913, în războiul din Bulgaria, vaccinul antiholeric
preparat în laboratorul lui Cantacuzino jugulează epidemia de holeră izbucnită
în armată, succes internaţional care avea să-l determine pe marele bacteriolog
rus Aleksandr Bezredka să numească această victorie „marea experienţă românească“.
Ioan Cantacuzino este ales membru corespondent al Academiei de Medicină din
Paris, înfiinţează Revista Ştiinţelor Medicale şi, în 1917, i se încredinţează,
datorită activităţii şi competenţei sale, directoratul sănătăţii publice civile
şi militare. Toată această activitate prodigioasă avea să-l determine pe marele
clinician Iuliu Haţieganu să-l numească pe profesorul Cantacuzino: „Medicul
curant al întregii naţiuni române“.
Dezvoltarea
institutului
Apariţia
institutului, conform Decretului Regal şi legii care detalia organizarea, în
1921, a fost un eveniment naţional, salutat de numeroase personalităţi ale
timpului. Iată cele mai importante prevederi ale Legii pentru crearea
Institutului de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino“: „Se înfiinţează, pe
ziua de 1 aprilie 1921, la Bucureşti, pe lângă Ministerul de Interne, direcţia
generală a serviciului sanitar, un institut sub denumirea «Institutul de Seruri
şi Vaccinuri Dr. I. Cantacuzino», având scop prepararea serurilor şi vacţinurilor
necesare ţării pentru combaterea boalelor contagioase“. Se precizează şi
structura iniţială de organizare, care se va amplifica şi diversifica ulterior:
„Institutul de Seruri şi Vaccinuri are patru secţiuni tehnice şi anume: Secţiunea
de Seriterapie, Secţiunea de Vaccinuri, Secţiunea de Analize şi Secţiunea de
Cercetări“. În decretul regal care a precedat legea, se confirmă nominalizarea
pe posturi aprobate de a fi bugetate, începând cu anul 1923, a următorilor:
„Prof. dr. Ioan Cantacuzino – Director superior tehnic şi administrativ, numit
de la data înfiinţării, 1 aprilie 1921; Dr. C. Ionescu-Mihăieşti, prof. dr.
Mihai Ciucă şi prof. dr. veter. Al. Ciucă, în posturile de şef de secţiune,
încadraţi gradului de prof. universitar agregat, pe ziua de 1 aprilie 1921;
Dnii Doctori: I. Bălteanu, D. Combiescu, P. Condrea, M. Nasta, I. Nicolau, D. Băişoiu,
Al. Ţupa şi licenţiat în ştiinţele naturale Gh. Zotta, în posturile de şefi de
laborator, încadraţi gradului de şefi de lucrări din laboratoarele
universitare“.
Clădirea
institutului, începută în 1921, este terminată în 1924; între timp, s-au adăugat
şi staţiunile exterioare de la Băneasa (11 hectare) şi Dârvari (7 ha).
Dezvoltarea este continuă, Institutul afirmându-se prin realizările sale în ţară
şi peste hotare, înscriind periodic priorităţi în cercetare, epidemiologie,
producţie.
În
1932, s-a ridicat clădirea BCG şi sala de lucrări de la etaj care – notează
Anca-Michaela Israil, autoarea amplei monografii „Personalităţi de prestigiu
ale Institutului Cantacuzino“ – „la acea vreme era cea mai modernă din lume“.
Institutul Cantacuzino este al doilea din lume unde s-a preparat vaccin BCG. De
altfel, institutul şi profesorul Cantacuzino s-au implicat de la început în
combaterea şi prevenirea tuberculozei, pentru activităţile sale fiind ales preşedinte
al Societăţii pentru profilaxia tuberculozei; a sprijinit Liga pentru
combaterea tuberculozei să construiască sanatoriile de tuberculoză de la
Moroieni, Bisericani şi Filaret. În institut funcţiona un serviciu de
epidemiologie care ţinea evidenţa copiilor vaccinaţi BCG. În sfârşit, printre
elevii săi s-au aflat viitorii mari ftiziologi Ştefan Irimescu şi Marius Nasta.
Cercetări în domeniul patologiei tuberculozei a efectuat şi prof. dr. C.
Ionescu-Mihăieşti.
Şcoala lui
Cantacuzino
De-a
lungul timpului, strălucirea Institutului a fost dată şi de constelaţia de
personalităţi de primă dimensiune ale medicinii româneşti, adunate în jurul
profesorului ctitor şi mentor, personalităţi care i-au continuat opera din 1934
până aproape de zilele noastre. Colaboratorii şi elevii săi s-au specializat în
diferite domenii, au creat, la rândul lor, clinici, şcoli medicale, institute.
Astfel, Daniel Danielopolu s-a dedicat clinicii medicale, fiziologiei şi
fiziopatologiei; Mihai Ciucă a devenit expert OMS în lupta contra malariei;
Marius Nasta, ftiziolog, va crea institutul care avea să-i poarte numele; N.
Gh. Lupu – Institutul de Medicină Internă Colentina; Scarlat Longhin – clinica
de dermatologie; Ioan Bruckner – clinica medicală; Silvia Bruckner şi Matei Balş
– clinica de boli infecţioase; Şt. S. Nicolau – Institutul de Virusologie;
Ionel Nicolau – clinica de hematologie.
Activitatea
de dascăl, de formator a fost una din multiplele valenţe ale savantului
Cantacuzino, biografii şi exegeţii operei sale analizând opera ştiinţifică –
cercetări în microbiologie, imunologie, „fenomenul Cantacuzino“, ipoteza
etiopatogenică în scarlatină, fondarea de reviste ştiinţifice, opera socială
(crearea de instituţii, asociaţii, organizaţii în slujba sănătăţii), marile
campanii antiepidemice antiholerice, antituberculoase, activitatea de medic de
campanie în timpul războiului, activitatea de reprezentare a ţării în diverse
organisme internaţionale, „legea Cantacuzino“, funcţiile de conducere în cadrul
serviciilor sanitare, opera culturală (mecena al artelor, promovarea artelor
plastice şi artiştilor plastici peste hotare, a muzicii, atragerea oamenilor de
cultură la întâlniri cu oamenii de ştiinţă cu beneficii formative reciproce).
La
început, schema de încadrare cuprindea 147 de angajaţi (specialişti şi
nespecialişti), numărul acestora crescând progresiv pe măsura necesităţilor şi
dezvoltării. În 1950, personalul crescuse numeric cu 50% faţă de 1947. La sfârşitul
anilor ’50, Institutul prepara 117 produse de diagnostic (faţă de doar 75 în
1947–1948). În 1962, numărul produselor ajunsese la 174.
După
moartea profesorului Cantacuzino, în 1934, director general devine prof. dr. C.
Ionescu-Mihăieşti, având ca directori adjuncţi pe Al. Ciucă, M. Ciucă şi D.
Combiescu. Pe lângă noile secţii şi laboratoare, se înfiinţează centre naţionale
de referinţă; laborator de enterobacterii, ricketsii, vaccin antiexantematic;
laboratoare de gripă şi parazitologie; centru naţional de standardizare, în
vederea stabilirii concordanţei produselor institutului cu standardele internaţionale.
Un alt centru naţional de referinţă este consacrat bacteriofagilor.
Un
an important este 1958, când se amenajează secţia pentru prepararea şi
controlul vaccinului antipoliomielitic. Produsele erau supuse unui control
riguros de calitate. Apar, apoi, noi produse: seruri monovalente anti-Salmonella şi anti-Shigella, dar şi antigene de diagnostic – pentru bruceloză,
tularemie, ricketsioze; seruri profilactice: antitific, difteric, tetanic,
stafilococic, serul şi vaccinul antirabic, vaccinul BCG ş.a. Toate acestea demonstrează
direcţiile de dezvoltare şi orientarea Institutului potrivit misiunii sale de
slujire a sănătăţii populaţiei. De altfel, încă din 1956, au fost planificate
etapele de dezvoltare pentru următoarele decenii.
Nu
pot fi omise şi alte realizări. În 1968, sub conducerea profesorului Ion
Mesrobeanu, se reiau legăturile cu Institutul Pasteur; în 1991, Institutul este
integrat în reţeaua institutelor pasteuriene, care cuprindea 23 de institute de
microbiologie din întreaga lume. În 1993, cu sprijinul Institutului Pasteur, se
deschide primul laborator de epidemiologie moleculară.
De ce?
Aş
fi vrut să pot continua redarea „istoriei“ acestui (cum l-a numit Tudor
Arghezi) „Vatican al ştiinţei“, dar nu pot nota decât o întrebare: de ce? De ce s-a ajuns aici, de ce ne
demolăm cu atâta uşurinţă valorile, instituţiile emblematice (ne putem oare
imagina dispariţia Institutului Pasteur?), de ce ne înstrăinăm resursele, de ce
nu ne îngrijim patrimoniul (răscumpărăm brăţările dacice furate şi ne mai şi lăudăm
cu aceasta), de ce nu ne păstrăm identitatea, limba, de ce nu conservăm cum
trebuie natura? Întrebări fără răspuns.