Au fost frapante pentru mine
reportajele cu elevii care „au luat diploma de bacalaureat doar ca să poată să plece
pentru o viață mai bună“, adică din țară. Unii din absolvenții de liceu poate că
ar fi devenit colegii noștri. Având acest gând, alții ar fi rămas în țară pentru
studiile medicale pentru a putea pleca ulterior, sau chiar ar fi participat și la
pregătirea de rezidențiat cu dorința/intenția de a părăsi țara numai după dobândirea
titlului de medic specialist. În fine, cei mai importanți pentru noi, pentru pacienții
români, sunt cei care conștientizează datoria, responsabilitatea și doresc „contra
curentului“ să rămână în țară și să își îndeplinească menirea. Și când vorbesc despre
faptul că aceasta ar fi o opțiune „contra curentului“, mă refer și la colegii din
învățământ care îi îndeamnă sau chiar îi determină pe potențialii viitori colegi
să plece. Îi consideră „proști“ pe cei care afirmă că nu doresc să părăsească România,
le spun asta în față și le înșiră argumente peste argumente pentru plecare.
Absolvenții de liceu care
au fost intervievați erau atât de liniștiți și spuneau atât de senin că plecarea
este „singurul lucru posibil“ sau „unicul lucru normal“ (pentru „dezvoltarea lor“)
încât mi-a venit să închid de urgență televizorul sau să utilizez un medicament
antiemetic. Am rezistat și am ascultat mai departe. Cititorul ar putea să își facă
o impresie greșită și să considere că îi acuz pe acești copii. Nici pomeneală! Contează
modul în care au fost educați. Contează educația! Educația este importantă pentru
tot, inclusiv pentru medicină, pentru noi și pentru pacienții noștri, dar chiar
și pentru noțiunea de colegialitate. Nu copiii sunt de vină. Este de vină un întreg
sistem care de aproape douăzeci și șapte de ani nu îi educă în sensul în care România,
ca națiune, are nevoie.
Un coleg mi-a scris un mesaj
în legătură cu articolul meu, „Interesul mai presus de orice“: „M-a frapat partea
despre greutățile pe care le-ați întâmpinat dumneavoastră și cei din generația dumneavoastră
de-a lungul anilor de studiu, de viață în general. Poate sună exagerat, dar greutățile
acelea sunt binecuvântări. Spun asta fiindcă, atunci când treci prin dificultăți
materiale și multe alte dificultăți, voința îți este întărită și disciplina se instalează
mai ușor“. Gândindu-mă nu doar la mesaj, amintindu-mi de anii petrecuți în țară
(de ce nu, și de cele unsprezece luni petrecute în Afganistan?) nu pot să afirm
decât că speranța nu are voie să dispară. Există trei cuvinte de cea mai înaltă
semnificație: credința, dragostea și nădejdea. Acestea ar trebui să ne caracterizeze
ca români, ca nație. Având această structură (în minte, în suflet) putem învinge
orice. Iar colegialitatea ar deveni o parte a noastră, nici măcar nu ar trebui să
ne mai gândim la așa ceva pentru că ar intra în firesc.
Mi s-a părut important și
modul în care mesajul a continuat: „Eu, spre deosebire de colegii mai tineri, nu
am avut internet in vremea liceului, nici smartphone sau tableta (Doamne, vorbesc
exact ca taică-miu care îmi spunea că nu avea televizor la vârsta copilăriei mele!)
dar adevărul este că a fost un plus, deloc un minus. Timpul pe care l-aș fi consumat
cu tehnologia l-am petrecut rezolvând probleme de chimie, tocind anatomia și chinuindu-mă
cu fizica pe care nu am priceput-o nici până astăzi prea bine. Rezultatele au fost
aproape pe măsură (spun «aproape» fiindcă nu am intrat cu bursă, de exemplu, la
medicină), dar am reușit să intru în prima sută de candidați, dacă asta înseamnă
ceva“.
Privitor la aceste tentații,
îmi aduc aminte de o altă emisiune la televizor. Erau intervievați alți copii și
unul dintre ei răspundea la o întrebare despre Facebook: „Nu aș putea trăi fără
el, este ca aerul pentru mine!“ și părea extaziat atunci când rostea aceste vorbe...
dramatice. E-mailul a continuat astfel: „Generația tânără de astăzi suferă «de prea
mult», situație care nu este deloc ușoară. Știu, sună absurd, dar când ai prea multe
opțiuni și distracții este greu să spui «NU», nu-i așa? Când nu le ai, singura opțiune
este de a te întoarce la citit, învățat. Eu sunt prins între generații și am un
simț al empatiei care îmi permite să înțeleg ambele generații, însă, dacă mi s-ar
da de ales, aș alege condițiile generației dumneavoastră fără să clipesc. Lipsurile
îți dezvoltă creativitatea (când eram mic și locuiam la țară, mi-am confecționat
din lut niște omuleți cu care mă jucam mai apoi fiindcă nu aveam jucării, efectiv
nu găseam de cumpărat), îți întăresc voința (prin amintirea zilnică a faptului că
trebuie să muncești ca să ieși din condiția actuală). Alte beneficii nu mai cunosc,
dar pe cele două oricine le stăpânește, deja este bogat. Pe de altă parte, pare
ilogic să refuzi toate beneficiile tehnologiei de astăzi, nu? Poate din cauza asta
și generația tânără este frecvent considerată «lipsită de direcție», «imatură».
Și eu am fost judecat pe nedrept. Sincer, habar n-am, nu sunt sociolog, dar știu
că este greu să te descurci când ai prea multe distracții în preajmă. Așa că, în
final, oricine vrea performanță, trebuie să renunțe la multe sau mai bine zis, să
se concentreze pe unul-două lucruri“.
Trebuie să recunosc că sunt
de acord. Dar pentru aceasta avem nevoie de colegi, avem nevoie de oameni pe care
să ne putem baza, oameni de încredere, nu doar buni sau foarte buni în specialitatea
lor. Este loc pentru toți. Colegi să fim! Împreună să lucrăm, să ne dezvoltăm
împreună, colegial.
Chiar dacă în continuarea
mesajului se vorbește și despre mine (și poate că ar fi cazul să evit aceste comentarii)
pentru că eu știu care este opinia mea, care îmi sunt gândurile și ceea ce îmi doresc,
am să citez în continuare: „A doua mențiune, de fapt este mai mult o încurajare,
se referă la dezamăgirile pe care le-ați avut de-a lungul anilor de la diferiți
studenți. Îmi pare rău pentru dumneavoastră, dar face parte din meseria făcută cu
dedicație. Dacă nu v-ar păsa, nu ați suferi. Sunteți precum comandantul unui regiment
care intră pe câmpul de luptă și știe din start că nu va aduce toți oamenii înapoi
și se simte responsabil pentru fiecare pierdere, în cazul dumneavoastră pierderile
fiind studenții care eșuează în a deveni «oameni», adică în a avea un caracter frumos,
onest, devenind și ei în timp viitori lideri pentru cei din jurul lor. Nu ține totul
de dvs., din păcate. Cât timp vă străduiți și vă pasă, sunteți om“. Da, îmi pasă.
Da, îmi doresc. Da, nu îmi pierd speranța.
„Medicina, nu știu cum se
face, dar pe cât de nobilă este ca vocație și de înalt dezvoltată din punct de vedere
științific, pe atât am văzut oameni cu caracter mic la tot pasul. Uneori mă gândeam
că atrage (la noi în societate) parcă mult din ceea ce este mai rău. La capitolele
umanitate și colegialitate, noi suntem cei restanțieri.“ Încheierea este realmente
dură, apăsătoare, aproape copleșitoare (mai ales că există exemple care o pot susține).
O spun din nou: pentru a avea colegi (în toate domeniile, inclusiv „ai lui Hipocrate“)
trebuie să se înceapă prin educație de la cele mai fragede vârste.