Nici măcar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când știam că toate relele posibile ne puteau atinge.

Vremurile ca vremurile, dar cum se mai distrează românul nostru în „concertul” acesta mișcător, care nu iartă nicio naţiune de pe pământ? Simplu: apelează la 112 de pe un telefon cu cartelă, mai greu de localizat, și anunţă că în zona cutare (cât mai aglomerată posibil), la ora X, va exploda o bombă plasată într-o pungă de plastic, sub un raft!

Urmările? Firești și nu mai puţin justificate: întreruperea oricăror activităţi, blocarea unor străzi, evacuare de persoane, ambulanţe, jandarmi, mijloace tehnice antrenate, risipă de forţe și de energie și spaime cât cuprinde... Pentru ca, în final, totul să se dovedească (tot e bine, mulţumim lui Dumnezeu!), o alarmă falsă, o farsă ticluită de minţi bolnave și, cu siguranţă, în pană de ocupaţii așezate.

Acum ceva vreme făceam o călătorie mai lungă, spre Capitală. Cu trenul, cu vagon deschis, fără compartimente. Mă abţin să fac consideraţiile cuvenite privind condiţiile de călătorie pe calea ferată în veacul al XXI-lea la români, nu fiindcă nu aș avea ce spune, ci pentru că nu aceasta este tema relatării mele.

Mai aveam destul de puţin până la destinaţie, când de pe o poliţă de bagaje a început un ţiuit destul de intens: piu-piu... piu-piu... piu-piu...! Sunetul ascuţit, apărut ca din senin și insistent, a adunat la locul faptei și în scurtă vreme bună parte dintre călătorii din vagon. Fiecare și-a dat cu presupusul. Ba una, ba alta, s-a conturat atitudinea cea mai potrivită: să tragem semnalul de alarmă, să oprim garnitura de tren, oriunde ne-am afla, și să sunăm la 112. Pentru că așa ceva, a conchis toată lumea, nu putea să însemne decât ceasornicul unei bombe care a început să măsoare timpul rămas până la deflagraţie.

Panica s-a răspândit cu iuţeala fulgerului, mamele s-au grăbit către copiii lor și conductorul de tren, alertat, a sosit în goană. N-a stat prea mult în cumpănă și, cu curajul unui Vasile Roaită care suna chemarea la grevă, a prins a da jos toate bagajele de pe poliţele lor, în vreme de ţiuitul își vedea de ale lui: piu-piu... piu-piu... piu-piu...!

Și eu, ca oricare dintre cei care așteptau, resemnaţi, detonarea bombei, eram nedumerit și chiar plin de frică, până când... Până când m-am luminat:

- Staţi! Opriţi! Nu e nicio bombă! Broscuţa... Broscuţa...

Toată asistenţa s-a uitat la mine ca la un dezaxat, socotind, probabil, că o luasem pe arătură din cauza spaimei, visând la broaște inexistente, dar m-am grăbit să-mi iau geanta dintre bagajele surate și să demontez întregul montaj. La Bacău, în tren urcase un om necăjit, surdomut după aparenţă, care și-a etalat, pe măsuţele dintre fotolii, mai multe obiecte mărunte de vânzare: lămpi de noptieră miniaturale cu led, truse de ace de cusut, pixuri atrăgătoare, cutioare cu alifie cu măduvă de tigru pentru dureri de cap, bricege cu multe lame, unghiere, portvizite și câte altele, bineînţeles, toate „Made in China” și la preţuri neînsemnate. Mărturisesc că nu mă dau în lături să cumpăr asemenea fleacuri ca să ajut un om necăjit, de preferat unui zdrahon în toată puterea întinzând palma la cerșit.

Și de data asta am cumpărat câteva mărunţișuri, printre care și un portchei având atașată o broscuţă ţestoasă din plastic, simpatică foc și pe care, dacă o apăsai pe carapace, scotea un piuit dublu, concomitent cu o luminiţă albăstruie, ţâșnită din ochișorii ei. Am pus toate lucrușoarele cumpărate în geanta de voiaj și geanta pe poliţa cuvenită. Zdruncinăturile trenului au făcut ca una dintre cărţile pe care le aveam în geantă să apese pe carapacea broscuţei și scenariul să-și intre în drepturi.

Am reperat ţestoasa, ţiuitul s-a întrerupt brusc, am făcut o demonstraţie de ce sunt în stare să facă fraţii noștri cu ochi oblici, lumea s-a potolit ca prin farmec, fiecare a zâmbit de întâmplare și trenul și-a văzut de drum.

Când am ajus la destinaţie, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă descotorosesc de jucăria năzdrăvană și s-o ofer primului copil întâlnit pe peron.