Relativ
de dată recentă, terapia narativă are la bază principii care pot
fi aplicate în multe domenii (educație, medicină, artă etc.),
inclusiv în îngrijirile nursing. Astfel, separarea problemei de
persoană, întâietatea experienței persoanei în fața
„expertizei” terapeutului, practica „martorului
extern neimplicat” și „excepțiile” (unique
outcomes) pot
avea conexiuni cu aspecte din practica nursing,în
sensul general al separării identității de pacient de aceea de
persoană aflată la un moment dat sub influența unor probleme de
sănătate.
Fondată
și dezvoltată în anii șaptezeci și optzeci de australianul
Michael White și neozeelandezul David Epston, terapia narativă a
devenit în timp unul dintre cele mai importante modele terapeutice
poststructuraliste. Mulți terapeuți s-au identificat cu abordările
ei, numindu-se „narativiști”. Mai mult, după fondarea în 1983
a Centrului Dulwich, în Adelaide, în lume au apărut alte centre și
institute de terapie narativă, iar formările în acest domeniu s-au
extins.
Și
în România au început să apară inițiative de sistematizare și
aplicare a practicilor narative. La Iași, de exemplu, funcționează
– în cadrul Asociației Psiterra (coordonată de conf. univ. dr.
Ovidiu Gavrilovici), sub tutela Facultății de Psihologie și
Științe ale Educației a Universității „Al. I. Cuza” – un
adevărat centru de formare și specializare în terapia narativă și
de dezvoltare a practicilor narative, cu implicarea diferiților
profesioniști din domeniul medical, educație și din alte sfere ale
activității sociale (1).
Totul
are la bază ideea lui White conform căreia viața persoanelor poate
fi văzută ca „o multitudine de povești” (2). Unele dintre
aceste povești sunt dominante, iar persoanele se identifică cu ele,
ceea ce le privează de posibilitatea de a vedea și alte aspecte
(„ascunse”, dar potențial confortante) ale vieților lor. Prin
tehnicile separării problemei de persoană („externalizarea”),
ale identificării „excepțiilor” (unique
outcomes) de
la situațiile în care problema afectează viața persoanei,
identificării „poveștilor identitare alternative” și
îmbogățirii lor prin incursiuni în trecut, viitor și în
„peisajele” identității și acțiunii (skafolding),
prin crearea ocaziilor persoanei venite pentru terapie de a vorbi
despre propriile experiențe, ale decentrării poziției terapeutului
ca „non-expert”, abordarea narativă reușește, alături de alte
abordări, să umanizeze relația terapeutică.
Astfel,
urmând acest fir, asistenta medicală va evita suprapunerea
diagnosticului cu persoana pacientului și nu se va mai referi la el
în termeni precum „hepatita de la salonul X”, tot așa cum
niciun pacient abia sosit nu va mai putea fi privit ca un „om-număr”,
căruia nu i se cuvine o cană de ceai pentru că „nu a intrat încă
în porție”. Prin crearea acelui „space for marginalized
voices”, utilizat de narativiști, cel abia sosit în spital va
putea spune ce are de spus și va beneficia de o conversație umană
din care se va afla care îi sunt trăirile și sentimentele,
inclusiv dorința de a obține banala cană de ceai.
Evident
că există și alte abordări care urmăresc umanizarea, dar terapia
narativă izbutește să aducă un plus de firesc în relația
terapeutică tocmai prin această perspectivă care consideră
persoana (și nu terapeutul) „expertul propriei vieți”. Ea
scoate din multitudinea de întâmplări ale vieții persoanei o
serie de povești care au potențialul de a deveni părți ale
identității preferate (prefered
identity)
și, prin aceasta, de a bloca sau măcar de a încurca „eforturile”
problemei de a-i influența negativ viața.
Perspectiva
narativă se poate aplica, așadar, și în îngrijirile medicale, în
particular în nursing,
unde tehnicile de identificare a problemelor de
dependență/diagnosticelor de îngrijire NANDA-I conțin, poate,
aceleași modalități de „recompunere” a poveștilor din
practica terapiei narative. Și chiar dacă nursingul, ca domeniu
disctinct și autonom al științelor medicale, funcționează după
mai multe modele teoretice, care au limitele lor derivate tocmai din
lipsa unor prescripții concrete pentru practică și poate uneori
din incompatibilitatea cu sistemul „evidence-based”, trebuie spus
că astfel de delimitări sunt necesare, cel puțin din rațiuni de
legitimare între alte domenii.
Astfel,
dincolo de contribuțiile de pionierat din secolul al XIX-lea ale
celebrei „The Lady with the Lamp” (Femeia cu lampa) (3), Florence
Nightingale (4), o rapidă trecere în revistă a lor, urmând
reperele propuse de Niall McCrae într-un articol (5), poate oferi o
imagine a efervescenței căutărilor în acest domeniu și dovada că
ar fi necesară realizarea unei coerențe metodologice în practica
nursing, inclusiv prin metoda terapiei narative.
La
fel, mai aproape în timp, teoria lui Hildegard Peplau din 1948
(publicată în 1952) (6), care are la bază transferul gradual de la
intervenții nursing concrete la relația terapeutică, pune accentul
pe asistența medicală (mai mult decât pe tratament) ca agent al
schimbării. Este poate și ceea ce terapia narativă numește
„absent but implicit”, o tehnică prin care cineva (asistenta în
cazul situației de internare, terapeutul în cazul terapiei
narative) „observă” ce se află în spatele unor gesturi, vorbe,
povești, lucruri nespuse (din sfială sau din lipsa conștientizării
importanței lor) și totuși prezente, „implicite”.
Mai
departe, urmând și nevoia clarificării unei definiții a
nursingului, Virginia Henderson propune cele 14 nevoi, având la bază
piramida lui Maslow (7). Oare nu regăsim această viziune și în
ceea ce terapia narativă numește „multi-storied life”? În
fond, pacientul nu este definit, nici măcar la internare, doar de un
singur diagnostic NANDA-I. În fiecare caz, asociate diagnosticului
clinic, avem mai multe probleme/diagnostice NANDA-I care îi
afectează pacientului autonomia, la fel cum în terapia narativă
apar mai multe povești în „peisajul identității”.
Callista
Roy descrie, la începutul anilor ʼ80, o tendință naturală a
omului către echilibru (biologic, psihologic și social), cu
aplicabilitate în nursing (unde pacientul face adesea instinctiv
eforturi de reechilibrare), iar Martha Rogers vede ființa umană ca
un sistem energetic aflat în interacțiune cu mediul (8). Este
interesant cum sănătatea și boala sunt considerate aici ca semne
ale fluctuațiilor ritmice ale vieții, cu atât mai mult cu cât
unul din rolurile asistentei medicale este și acela de a promova
adaptarea pacientului la mediu. Nu poate fi omis din această
enumerare modelul inițiat de Dorothea Orem (1991), în care se
vorbește despre trecerea treptată a pacientului, cu sprijinul
asistentei, de la deficitul de autoîngrijire la aflarea și
perfecționarea abilităților pentru autonomie în viața de zi cu
zi, întocmai ca în descoperirea, în procesul terapeutic narativ, a
acelor „unique outcomes” (excepții) în care problema nu
reușește să mai aibă impact asupra vieții persoanei.
Prin
urmare, se poate spune că o abordare holistică, integrativă – în
care diferitele modele nursing ar fi utilizate în funcție de
pacient și problemele sale specifice de îngrijire – ar fi mai
eficientă, aspect demonstrat în unele studii (9). Cu o condiție,
s-ar cuveni adăugat, anume ieșirea din inerțiile îngrijirilor
nursing de la noi care fac, adesea, aproape imposibile abordările în
această manieră.
Perspectiva
narativă are cu adevărat potențialul de a asigura acest cadru
holistic necesar. Dacă ne referim la domeniul îngrijirilor din
secțiile psihiatrice (dar aspectul este valabil și pentru celelalte
secții), de exemplu, asistenta medicală trebuie să cunoască
pacientul cât mai în amănunt, în contextul său social. Cunoscând
persoanele (pacienții) prin poveștile lor de viață, asistenta
poate crea ocazii de a formula și întrebări de genul „Ce s-a
întâmplat?” și mai puțin întrebări „judecătoare” de
tipul „De ce s-a întâmplat acest lucru?”, „Cum a fost posibil
așa ceva?” sau „Cum ai putut să faci asta (să bei etc.)?”.
O
abordare narativă vine în contrast și cu algoritmul rigid „Da/Nu”
din conversațiile obișnuite cu pacienții în cadrul interviului și
al etapei culegerii de date din procesul de îngrijire. Ea pune
lumină pe contextul social al unei întâmplări, oferind răspunsuri
la întrebări despre sentimente și stări sufletești nu mai puțin
importante pentru procesul terapeutic (10). De asemenea, terapia
narativă (care permite persoanei/pacientului să-și reconsidere
poveștile sale de viață prin concentrarea pe interpretările și
conotațiile pozitive și pe emoții) este o abordare eficientă în
tratarea depresiei (11), iar îngrijirile nursing au numai de
câștigat din utilizarea acestor tehnici și metode.
În
sfârșit, trebuie observat și faptul că multe dintre diagnosticele
NANDA-I seamănă, în modul în care sunt formulate, cu problemele
pe care narativiștii le identifică la începutul terapiei. Câteva
exemple ar putea fi elocvente: lipsa de cooperare privind
tratamentul, lipsa de speranță, afectarea somnului, lipsa de
cunoștințe privind boala, afectarea stimei de sine. Este un
argument în plus pentru ca toate aceste conexiuni să fie explorate
mai departe, inclusiv (sau poate mai ales) în școlile sanitare și
în facultățile de nursing, tocmai pentru a oferi pacienților acea
atitudine de transparență, disponibilitate, interes și curiozitate
pentru suferințele care le afectează viața (nu „suferințele pe
care le au”, pentru a ne menține în spațiul separărilor
problemă–persoană pe care le operează abordările narative),
atât de necesară în spitalele noastre.