Toamna trecută urma să ţin un curs referitor la comunicarea medic-pacient, într-o maternitate privată dintr-un oraș de provincie. Ca mai totdeauna, nu mă bazez exclusiv pe medici și pe manageri ca să îmi spună care este problema, ci caut să discut cu mai toţi cei implicaţi, în special cu pacienţii. Am rugat să mă lase să vorbesc cu câteva proaspete mămici despre experienţa lor cu maternitatea.
Medicul fondator, deși acum la pensie, este un om foarte erudit și pasionat de ceea ce face acolo, mândru de realizările lui și neobosit în a-i implica pe ceilalţi în activitate. În consecinţă, nu mă așteptam să descopăr lucruri neplăcute importante. Într-adevăr, așa era. Cu excepţia câtorva aspecte critice, pacientele erau cel puţin mulţumite, dacă nu chiar încântate, de experienţa lor în ansamblu. Unele erau la a doua naștere acolo și toate spuneau că ar recomanda experienţa și altora ca ele.
Ei bine, la cursul pe care aveam să îl fac cu asistentele din spital (practic, cel mai simpatic auditoriu pe care l-am avut vreodată la un training) le-am spus că am stat de vorbă cu pacientele. Le-am întrebat ce cred ele că mi-au răspuns. Mi-au spus o seamă întreagă de temeri și lucruri neplăcute. Practic, ele chiar credeau că pacientele aveau o impresie proastă despre activitatea lor. Am întrebat dacă asta este o impresie generală. Și ele au confirmat în grup. O frustrare neputincioasă plutea în sala de training. Ei bine, le-am povestit apoi ceea ce aflasem cu doar o zi în urmă de la patru paciente. Era într-un dezacord total cu tot ceea ce credeau ele. A trebuit să le dau exemple clare ca să mă creadă.
Și atunci ceva magic s-a întâmplat. Întreaga energie din sală s-a schimbat. Au început să zâmbească, să se îmbujoreze, să intervină tot mai mult, să se implice, să glumească uneori, chiar dacă o parte dintre ele doar ce ieșiseră din tura de noapte.
În acel moment am început să îmi dau seama de o realitate destul de tristă: cum e să lucrezi zi de zi cu o stimă de sine atât de compromisă. Să te trezești și să pleci la muncă știind că tot efortul și buna ta intenţie nu vor fi apreciate. Cât timp te va ţine cheful și buna intenţie în aceste condiţii? Cât va dura până la autoîmplinirea profeţiei? Compară asta cu alternativa. Când știi că munca ta contează și că eforturile tale sunt văzute și apreciate. Când asta îţi dă bună dispoziţie și poftă de viaţă.
Dacă îţi pasă, fă-o până la capăt. Întreabă cum este apreciat efortul tău. Dacă îţi pasă, cel mai probabil că este. Iar dacă nu este, măcar știi. Vezi dacă poţi și vrei să schimbi ceva. Dar vei simţi mai puţină muncă și mai multă semnificaţie, bucurie și menire în ceea ce faci. Succes!