Secolul XX sau secolul naţiunilor, cum a mai fost denumit, avea să aducă împlinirea unui vis secular al românilor: înfăptuirea statului naţional unitar. Deveneau nule, prin acest demers politic modern, drepturile medievale menţinute prin forţă de stăpânire a unor teritorii străine, a unor popoare ce nu de puţine ori îşi afirmaseră, chiar cu preţuri grele, dorinţa firească de independenţă. După ce la 27 martie/10 aprilie 1918, Basarabia şi la 15/28 noiembrie, Bucovina îşi declaraseră dorinţa fermă de unire cu ţara-mamă, venise rândul Transilvaniei, Banatului şi Crişanei. (...)
„Închisoarea popoarelor“, cum mai era denumit Imperiul austro-ungar, îşi trăia ultimele zile. România, care intrase în Primul Război Mondial cu dorinţa expresă de a-i elibera pe fraţii de peste munţi, avea să plătească un greu tribut de sânge. Situaţia tragică a diminuării teritoriului liber al ţării, la Moldova de nord, a fost depăşită prin luptele eroice de la Mărăşeşti şi Oituz, care au deschis apoi drumul victoriei.
Ţelul unirii naţionale reprezenta un larg consens popular. Un memoriu al vremii îl consemnează cu claritate: „Noi, corpul voluntarilor armatei române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română de pe teritoriul monarhiei Austro-Ungare… cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru: de a uni tot poporul… cu una şi nedespărţita Românie liberă şi independentă…“.
Profesorul Vasile Goldiş avea să dea citire istoricei hotărâri: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România“.
Cei 1.228 de delegaţi ai secţiilor de votare, cei peste 100.000 de cetăţeni sosiţi la adunare au aprobat cu entuziasm această hotărâre istorică. Lor li s-au alăturat apoi saşii din Transilvania şi şvabii din Banat.
Acelaşi profesor Vasile Goldiş, la 28 decembrie, avea să înmâneze solemn actul Unirii regelui Ferdinand, abia întors de pe front. La 15 octombrie 1922, în noua Catedrală Ortodoxă din oraşul unirii, regele Ferdinand, numit şi Întregitorul, şi regina Maria au fost încoronaţi ca suverani ai României mari. Statut care a căpătat şi pecetea solemnă şi fundamentarea conferinţelor de pace de după cele două războaie mondiale.
Printre participanţi s-au numărat numeroşi intelectuali, studenţi medicinişti şi medici. Graţie lucrării valoroase a iatroistoriografului clujean prof. dr. Florea Marin, un opus masiv intitulat „Facultatea de Medicină. Şcoala medicală clujeană şi spitalele din Cluj 1500–1990“ oferă o listă a mediciniştilor şi medicilor clujeni participanţi la marele eveniment, ce cuprinde 86 de nume. Delegaţia studenţilor clujeni l-a avut în frunte pe Iuliu Haţieganu, tânăr medic pe atunci. Lista medicilor unionişti ar putea fi extinsă la nivelul întregii ţări. Răsfoind tratatele de istorie vom recunoaşte printre militanţi, de pildă şi pe dr. Thoma Ionescu, considerat părintele Chirurgiei moderne româneşti sau pe bine-cunoscutul om de ştiinţă şi cultură dr. Ion Cantacuzino care, în cadrul instituţiei intitulată „Acţiunea naţională“ milita, încă de la începutul secolului, pentru cauza unităţii tututor românilor.
Noul stat român întregit între hotarele fireşti avea acum deschis drumul reformelor moderne. În 1920 a fost emis decretul privind împroprietărirea ţăranilor, introducerea votului universal, direct şi secret, iar în 1923 votarea noii Constituţii a ţării. Cu toate contradicţiile şi ambiguităţile fireşti evoluţiei sociale, România a păşit pe drumul evoluţiei capitaliste, înregistrând unul dintre cele mai puternice niveluri de dezvoltare a ţării până la cel de-al Doilea Război Mondial.
