Comisarul european Vytenis Andriukaitis a spus cu această ocazie: „Ziua Mondială împotriva cancerului este o importantă parte a răspunsului nostru la această boală, deoarece amplifică vocea noastră colectivă. Ca doctor, dar și ca cineva care a pierdut oameni apropiaţi din cauza acestei boli, voi continua să fac toate eforturile pentru protejarea oamenilor de această experienţă dureroasă. Este esenţial să menţinem în prima linie a acestui efort controlul tabagismului. Fiecare deces evitabil este inacceptabil pentru mine”.
Sunt declaraţii ale unor autorităţi europene sau mondiale, care sunt obligate să anunţe și să omagieze victimele unei boli neiertătoare. În același timp, nu pot să fac abstracţie de un alt mesaj precum cel anunţat într-un număr anterior al Vieţii medicale – „Suntem cu toţii anticancer” – și să mă gândesc dacă acest mesaj are conotaţii identice în viaţa naţiunii române sau a altor ţări.
Cred că este o afirmaţie cam optimistă, dacă mă uit ce fac industria tutunului, industria alimentară, autorităţile, ONG-urile, medicii și fiecare individ aparent educat. Poate că primul exemplu vine recent din raportul „Starea naţiunii”, prezentat de președintele american Donald Trump. Nicio vorbă despre industria tutunului, singura industrie pe care statele o încurajează să facă comerţ oficial cu acest produs care ucide. De asemenea, nicio vorbă despre poluare, tratate, schimbări climatice mortale, unde pericolul de cancer este prezent, bine ascuns în faldurile vieţii moderne.
Autorităţile, deși deţin o bună parte din cheile stăpânirii acestui flagel, sunt departe de acţiunile care pot opri factorii de risc bine-cunoscuţi, unde tutunul este lider incontestat. Lipsesc strategiile coerente pe termen lung cu obiective ferme, realizabile. Dacă mă gândesc la România, constat că autorităţile încurajează construcţia de fabrici noi pentru produse de tutun „mai sănătoase”, că oferă avantaje și taxe preferenţiale pentru aceeași industrie care își extinde cu o strategie extrem de dibace politicile de convingere a consumatorului că lucrează în prezent pentru sănătatea lui.
Pe de altă parte, aceleași autorităţi evită cu diplomaţie introducerea de noi amendamente la actuala legislaţie de control a tabagismului, de extindere a acesteia pentru noile oferte de tutun încălzit, ţigară electronică. Închid ochii la modul în care proprietarii de restaurante și alte spaţii de socializare permit consumul de tutun în incinte unde acesta ar trebui să fie obligatoriu interzis, nu „opţional”.
ONG-urile care nu au sponsori din industria tutunului, deși unele fac diferite acţiuni pentru depistarea cancerului uterin, mamar, pulmonar etc., rămân punctiforme în peisajul românesc. De multe ori, ele sunt ancorate la zilele mondiale ale bolii respective, fără impactul educaţional dorit.
Mass-media creează dezbateri false în multe situaţii, unde acei jurnaliști care au avut burse de la industria tutunului devin promotori de mesaje „sănătoase”, deturnând adesea atenţia consumatorului. Televiziunile nu promovează deloc spoturile care vorbesc despre experienţele amare sau despre confesiunile pacienţilor care au trecut prin suferinţa cicatriceală a unui astfel de cancer indus de tutun. Medicii, o parte fumători, stau deoparte sau tac, voluntariatul nefiind un cuvânt de ordine.
Asociaţiile profesionale sunt în căutarea unor parteneriate care trebuie să fie precise și care să nu permită malformarea adevărurilor știinţifice. Spitalele ascund cu brio și nonșalanţă aceste cazuri terminale care nu mai beneficiază decât de paliaţie, iar dramele familiale rămân astfel într-o zonă pe care doar un medic dedicat specialităţii îl cunoaște. Studentul la medicină, și el victimă a consumului de tutun, a descoperit recent valoarea parteneriatelor în domeniul controlului tabagismului.
După toate acestea, de ce să ne mai mirăm că populaţia nu marșează pe activităţile educative, de ce copiii fumători mor ca și taţii sau mamele lor cu cancer pe care tocmai i-au îngropat? Ba chiar mai mult, se întreţine un conflict creat artificial între individul fumător și nefumător. Impactul sinucigaș al vieţii moderne nu face altceva decât să menţină un dezechilibru între costurile de terapie ale bolilor canceroase și minimumul alocat acţiunilor timide de prevenţie.
Pentru a fi de aceeași parte a baricadei în faţa oricărei forme de cancer, drumurile sunt și rămân încă întortocheate. Ele pot fi abordate într-o manieră pesimistă, așa cum se întâmplă în acest moment al istoriei omenirii, dacă luăm aminte la vorbele Asociaţiei plămânilor din Columbia Britanică: „Pentru a obţine mai multe informaţii despre cancerul la plămâni, continuă să fumezi”. Sau, într-o variantă mai optimistă: „Cea mai bună cale de a te lăsa de fumat este să te lași pur și simplu, fără dacă, parcă și poate”. (Edith Zittler).