Vai vouă, doctorași de mâine. Cică nu prea faceţi rezidenţiatul pe bune. E vânt de schimbare. E loc de cancan. Ne trebuie doctori mai „ţapeni”? Ne trebuie. Dar ce ne trebuie în acest scop? Păi, câteva lucruri indispensabile: resursă academică, un sistem universitar bun, un mediu propice. Asta înseamnă clinici universitare. Și ne mai trebuie ceva: pacientură. Pacientura presupune că, în actul medical, rezidentul devine împuternicit, treptat, să își asume decizii și acte medicale.
Statul român, în ultimele trei decade, n-a făcut decât să demanteleze secundariatul. Medicul rezident, dintr-un confrate, a devenit un fel de slugă, obligat să susţină (de multe ori) birocraţia crescândă, maculatura fecundă și, nu rareori, punga de cumpărături a șefului. O bună fracţie din „tinerii specialiști” se califică de-abia ulterior, la locul de muncă, unde vor nimeri funcţie de acces și pușculiţă pe lângă binevoitori sau disperaţi. Când vine vorba de rotaţiile complementare specialităţii, multe se fac din pix și prezenţă, nicidecum din convingere sau utilitate.
Să însănătoșești acest set de practici e temerar. Doar că e prea multă lozincă și prea puţină pricepere a opincii. Nu mai vorbesc de faptul că, atunci când vine vorba de praxis și malpraxis, rezidenţii sunt primii cu nimica, doar cu forţa exemplului. De fapt, majoritatea medicilor sunt profund descoperiţi în ceea ce privește asigurarea bunei liniști de a-și face meseria ca la carte. Secretul lui Polichinelle e că se muncește pe brânci, se fac gărzi pe cârca rezidentului, că altfel se închide prăvălia. Forţa umană de formare a viitorilor medici continuă să îmbătrânească și din urmă nu vine o generaţie universitară robustă. De departe, exodul, după șase ani de facultate, doctorul e încurajat și prin abisul care se cască odată ce a încheiat
studiile. Cine să-l primească, cine să-l înveţe? Nimeni nu prea mai are timp. Și, da, sunt un optimist incurabil.