Niciuna din specialităţile medicale nu este
mai dependentă de conţinutul şi schimbările vorbirii (limbajului) decât psihiatria.
S-ar putea spune că psihiatria a apărut şi s-a despărţit din trunchiul comun al
medicinii prin procesul atribuirii de denumiri unor atitudini şi comportamente
umane iraţionale. Prin denominaţia specifică acestei specialităţi medicale, în scopul comunicării cu
profesioniştii celorlalte specialităţi medicale, funcţia denominativă a
limbajului psihiatric a fost exercitată dincolo de necesităţile sale optime,
din cauza stringenţei de a conceptualiza un noian de ipoteze teoretice şi de
abstracţiuni derivate din acestea.
Abstracţiunile generate de psihiatrie s-au
dovedit dificil de definit şi, cu atât mai mult, a fost permanent dificil de
evaluat transpunerea lor în viaţa de zi cu zi a indivizilor. Şi, cu toate
acestea, în disciplina medicală consacrată menţinerii sănătăţii mintale
(psihiatria), abstracţiunile folosite au proliferat, proliferează şi se
autoreproduc. Legitimarea lor îşi are punctul de plecare dintr-o noţiune şi ea
destul de abstractă, aceea de psihic.
Dacă pacienţii psihiatrici se referă în
vorbirea lor la o lume mai mult sau mai puţin concretă, psihiatrii au reuşit să
construiască o alternativă abstract-simbolică a lumii lor interioare, în care
primele elemente constitutive sunt diagnosticele şi susţinerea acestora pe
diferite criterii conceptuale.
Este tot mai evident în zilele noastre că
diagnosticul în psihiatrie, spre deosebire de majoritatea altor specialităţi
medicale, este considerat ca fiind discriminatoriu. Nu în ultimul rând, acest
lucru survine din cauza identificării persoanelor astfel diagnosticate cu
conotaţiile negative care survin în exprimările informale despre ele, conotaţii
care le-au deviat, în timp, valoarea denotativă.
A spune despre un om că este schizofren sau
maniac poate fi egal cu a-l introduce într-o categorie nu numai
clinico-sindromologică, ci şi în aceea a unor oameni diferiţi, inferiori, în
esenţă, faţă de semenii lor. Şi atunci, pentru a contracara acest fenomen al
stigmatizării, s-a ales termenul mai general şi mai puţin specific de
tulburare, deoarece „tulburaţi“ se consideră a fi tot mai mulţi indivizi, în
diferitele împrejurări potrivnice ale vieţii. În consecinţă, auzim tot mai des
de tulburări din spectrul schizofreniei, iar în loc de psihoză
maniaco-depresivă se foloseşte termenul de tulburare bipolară.
Bipolaritatea pare mai obişnuită, mai pământeană,
cu posibila ei trimitere metaforică la cei doi poli ai Terrei. „A fi bipolar
este uneori chiar năstruşnic“, îşi motiva un pacient „drumul spre polul
maniacal“. Poate însemna, după acelaşi pacient, că „te învârţi pe o orbită mai
natural decât cei ancoraţi undeva la mijloc, pe prea lungul ecuator al
normalităţii“.
Periodic, în ultimii 60 de ani, diagnosticele
psihiatrice sunt revizuite la iniţiativa Asociaţiei Psihiatrice Americane (APA)
şi publicate sub forma unui manual de diagnostic şi statistică al tulburărilor
mintale, cunoscut, mai cu seamă, sub forma acronimului său, DSM. Reaşezate în
DSM, diagnosticele psihiatrice acceptate de APA încep să circule în întreaga
lume, în paralel cu cele din Clasificarea internaţională a bolilor (ICD) a
Organizaţiei mondiale a sănătăţii. Aflat la a cincea ediţie, manualul a fost
lansat oficial în luna mai 2013, la reuniunea anuală a Asociaţiei americane de
psihiatrie din San Francisco, California.
Noua ediţie a DSM reflectă munca enormă a
multor psihiatri, consilieri şi experţi, care urmăresc să ţină pasul cu
progresele psihiatriei, îndeosebi a celei intervenţionale, pentru o cât mai
eficientă abordare şi deschidere terapeutică. Revizuirea diagnosticelor înseamnă
nu numai actualizări bazate pe cercetarea de teren, în funcţie de feedbackul
obţinut, ci şi schimbări în formularea diagnosticelor şi, inerent, în înţelegerea
şi atitudinea faţă de tulburările psihice.
Aş exemplifica, astfel, cu un diagnostic
precum demenţa şi subtipurile adăugate ei, care a dispărut din noul DSM – atât
din cauza conotaţiilor negative la care erau expuse persoanele diagnosticate cu
demenţă, cât şi din ceea ce, la modul stigmatizant, semnifica vorba în limba
latină: „fără minte“. În locul acestui termen s-a preferat cel de tulburare
neurocognitivă sau disfuncţie neurocognitivă. S-a ales prin acest demers o
exprimare mai ştiinţifică, la care s-au adaugat formele sau subtipurile de
diferite etiologii: boala Alzheimer, boala Parkinson, infecţia cu HIV, boala
Huntington, boala cu corpi Lewy, tulburarea neurocognitivă în urma unui
traumatism cerebral, a uzului de substanţe şi bolile vasculare cerebrale (post
multiinfarct cerebral). S-a admis că descoperirile din domeniile
neuroştiinţelor şi imagisticii cerebrale pot schimba, prin criteriile unor
analize ştiinţifice, de data aceasta, tehnica şi arta de a pune un diagnostic în
bolile organice ale creierului. Fiecărui subtip de tulburare neurocognitivă i
s-a adăugat criteriul de „moderată“ sau de „majoră“ pe baza nivelului de declin
cognitiv, evaluat în funcţie de capacitatea unei persoane de a-şi îndeplini
funcţiile, zi de zi, şi de a trăi independent.
Includerea în diagnostic a etiologiei
tulburării determină prognosticul şi atitudinea terapeutică. Specificarea
gradului de „uşor“ („moderat“) referitor la declinul cognitiv contribuie la
destigmatizarea unei tulburări neurocognitive, deoarece un astfel de declin,
mai blând, poate să nu afecteze capacitatea de a păstra independenţa în
efectuarea unor activităţi curente, aşa cum sunt anumite plăţi de rutină,
autoadministrarea medicamentelor şi, uneori, chiar şi luarea unor decizii
testamentare. Se ştie ce impact negativ are diagnosticul de demenţă asupra
atitudinii faţă de o persoană etichetată astfel şi cât de diferenţiată este
capacitatea de a fi sau nu independent în diferitele domenii ale activităţilor
umane. De această capacitate depinde cât, când şi unde trebuie acordat ajutorul
de care are nevoie o persoană cu declin neurocognitiv. Stabilirea şi
distingerea între „moderat“ şi „major“ se pot face prin observarea atentă a
comportamentelor celor cu un istoric de tulburare neurocognitivă.
Iată cum evoluţia neuroştiinţelor, prin
desluşirea unor etiologii, duce la schimbarea strategiilor de a denumi
diferitele alienări survenite în funcţionarea normală a sistemului nervos. Un
diagnostic psihiatric cu toate limitele impuse de conceptualizarea lui poate să
evolueze, în conexiune cu descoperirile din medicină, care ştim că nu se vor
limita niciodată. Din această cauză, în viitor, vor avea loc redefiniri
permanente ale nosologiei, tot mai direcţionată pe includerea etiologiei în
formulare. Aş mai adăuga că se va impune şi tendinţa de exprimare a
diagnosticelor prin perifraze, tendinţă care, mutatis mutandis, ne aminteşte de interpretarea perifrastică a
viitorului în latina vulgară a textelor creştine din Evul Mediu timpuriu.
Analiza textelor din acest punct de vedere i-o datorăm lui Eugeniu Coşeriu,
părintele lingvisticii integrale.
Influenţa formativă, mai mult sau mai puţin
subtilă, a culturii iudeo-creştine căreia îi aparţinem porneşte şi de la însuşirea
acelor exprimări lingvistice din vechime. Această influenţă atribuie existenţei
noastre, ca psihiatri diagnosticieni, o orientare etică profundă. Referindu-mă
la etică, nu vreau s-o fac în termenii unei corectitudini politice, ci doar în
sensul acelei etici personale care dă un simţ al măsurii oricărui individ
responsabil în elaborarea judecăţilor sale de valoare, judecăţi preacceptate,
deja, de el însuşi. Crearea şi exprimarea
unor diagnostice psihiatrice prin mai multe cuvinte (perifraze) sunt modalităţi
de destigmatizare. Un singur cuvânt poate deveni mai uşor o ocară decât un grup
de cuvinte cu rol explicativ.
În concluzie, putem spune că elaborarea
diagnosticului tulburărilor psihice va avea probabil o nouă orientare.
Specificaţia diagnostică în psihiatrie se va atenua în severitatea şi în
puterea lui de a sugera ceva inexorabil şi stigmatizant în acelaşi timp. În
schimb, diagnosticele se vor înmulţi, nu numai prin diferitele cuvinte
(exprimări) care le vor alcătui, ci şi ca variante graduale. Tot mai
numeroasele diagnostice vor căuta să surprindă diferitele forme ale unei
tulburări psihice dintr-un/într-un spectrum, unde trecerea de la normalitate la
pierderea ei se va aprecia mai divers şi mai nuanţat. Ca atare, diagnosticele
psihiatrice vor putea fi mai precise, mai descriptive şi mai puţin
stigmatizante. Le vom întâlni adesea, pronunţate ca un cod sau ca un cifru, sub
formă de acronime: ADHD, PTSD, BD, NCD etc. Prin aceste schimbări şi prin
diferitele variante de exprimare, „etichetarea“ se goleşte de sensurile
suplimentare negative.
