Nimerim zile calde şi însorite. Dinspre
Bastille se aud ca nişte bubuituri scandările ouvrierilor ieşiţi la uriaşa paradă de Întâi Mai. În faţă la Notre
Dame roieşte de lume. Stăm pe bancă lângă un cuplu venerabil. Scoatem câte un
sandviş, dar, cum desfacem ambalajul, se porneşte vijelia. Tabără pe noi mai
întâi madame, care e de-a dreptul en colère. Surprinşi, dăm să zâmbim dar
nu este cazul. Din linia a doua, şarjează şi dumnealui, care are o dicţie mai
bună, dar este şi ceva mai hotărât. Din turuiala pe două voci deducem, după
aproape două minute, că am comis un gest inacceptable
şi că e bai. Enfin aflăm, înainte de
a ne împrieteni cu Amélie şi Gaston, că nenorocirea s-a produs din cauza unei
firimituri căzute pe caldarâm din punga noastră. Până la urmă ne-am îmbrăţişat,
ei urându-ne bon voyage şi noi, lor,
fermă vigilance.
Pe platoul de la Musée d’Orsay ne aşezăm să
ne mai tragem sufletul. Ne intrigă un stewart
de la intrarea pentru pass-uri, care,
din când în când, bate zdravăn cu talpa în platoul de marmură: poc! Mai stă ce
stă şi iarăşi: poc! Da. Nu lăsa un porumbel să aterizeze. Nu ştim cine a cedat
până la urmă, dar situaţia era clară.
După un timp, luăm metroul, să ne mai
odihnim picioarele. Din Montmartre cumpărăm o baguette şi, până la Sacré-Cœur, o dăm gata. Ne pomenim, înainte
de scări, lângă un grup unde auzim limba maternă. Predomină doamnele, care par
să fie pensionare în excursie. În faţa lor, o brunetă vioaie şi mititică ţine
ridicată o umbrelă cu buline. Procesiunea se opreşte, mititica pliază umbrela şi
cere, zâmbind, linişte. „Să ne odihnim puţin aici, zice, şi să vă atrag atenţia
asupra acestui banner. Pentru cine nu este familiarizat cu limba, am să traduc
eu. Uitaţi ce scrie: vă rugăm să nu oferiţi hrană păsărilor şi animalelor,
pentru că în acest fel le scoateţi din mediul lor natural, se pot îmbolnăvi şi
pot transmite boli. Ele se pot înmulţi în mod necontrolat, pot deveni agresive
în raport cu oamenii, poluează şi pot degrada iremediabil monumentele şi mediul
vegetal. Procedând aşa, daţi dovadă de respect, responsabilitate şi dragoste
pentru păsări şi animale“. Foarte interesant cum ştiu francezii să le reducă,
până la urmă, pe toate la dragoste.
E ora cincisprezece şi în tot vagonul suntem
doar vreo duzină de călători. La Blanche
urcă o duduie cu un ciuf blond ridicat deasupra gulerului şi se plasează chiar
în uşă. Stă cu mâinile înfipte în buzunarele macferlanului de scai şi cu nasul
în reverele săltate. Rămâne cu tălpile depărtate şi rezemată cu umărul de bară.
Ar vrea să fie discretă, dar e greu în vagonul aproape gol. La Clichy, suie un bebeluş în cărucior şi
mama lui. Blonda rămâne mai departe lipită de uşă, cu nasul în geam. Nu coboară,
dar nici pe scaun nu şede. Aproape de Rome,
pare că se agită şi, când vagonul opreşte şi se deschid uşile, ţâşneşte afară
ca un dop, face o piruetă pe peron, flutură o batistă albă şi, înainte ca uşile
să se trântească la loc, sare iar în tren şi se aşază în acelaşi fel, cu nasul
în geam. Era evident că tânăra călătoare nu se mai putea ţine şi a coborât
pentru două secunde, ca să nu strănute în metrou. La Monceau, blondina zboară afară dintr-o săritură şi, lansându-se
într-un slalom printre călătorii din staţie, iese la aer curat.
Şi pe la noi este sezonul gripelor. Ar fi cazul
să facem cumva ca, în strategia de securitate epidemiologică, să înceapă o
revoluţie de mentalitate, pentru că în rest le avem pe toate: vaccinuri, muzee,
metrou, parade, porumbei, baghete. Şi nici de blonde nu ducem lipsă.
