Statistica din domeniul sănătăţii nu este,
aşa cum s-ar putea crede, plictisitoare. Dincolo de cifrele seci, care singure
nu înseamnă mare lucru, se ascund adevărurile de lângă şi dintre noi. Putem
crede că suntem pământenii cei mai cu moţ, cum se străduiau protocroniştii să
ne demonstreze, dar, proporţional vorbind, vom continua să murim mai mulţi şi
mai devreme decât vecinii noştri, vom pierde mai mulţi sugari înainte de vârsta
de un an decât orice altă ţară europeană şi vom scoate pentru sănătate din
buzunarele şi aşa goale mai puţin decât ceilalţi europeni. Asta pentru a nu
intra în subtilităţi precum prevalenţa mare a sărăciei, manifestată nu doar
prin boli pe care alţii le văd doar în cărţi sau în Africa (tuberculoza), dar şi
prin indicatori tragicomici, precum cel mai scăzut consum de pastă de dinţi sau
de săpun de pe continentul nostru.
Statistica poate fi chiar palpitantă atunci
când desfăşori proiecte de sănătate publică şi ajungi, din ţara cu cea mai mare
mortalitate infantilă, în extrema cealaltă. Nu e vorba de România, ci de
Portugalia. Sau când investiţiile bine cumpănite în intervenţii de sănătate
publică duc la schimbări majore ale morbidităţii şi mortalităţii generale.
Aceeaşi statistică ne furnizează dovezile pentru progresul ştiinţei, al
tehnologiei, al medicinii. Progresul vieţilor noastre de zi cu zi.
Dar statistica este doar o haină frumoasă.
Dacă ştii să o porţi, ai de câştigat. Dar nu te va face niciodată mai deştept.
După cum nici politica nu ajută în acest sens. Este important ca de statistică
să se ocupe specialiştii, iar politicienii să îşi optimizeze inteligent
deciziile apelând la analize bine făcute.
Ajungem însă la o altă problemă: în România
sunt atâtea structuri care colectează date pe verticală şi pe orizontală,
pentru a le distribui ulterior către alte structuri, încât se ajunge să nu mai ştie
stânga ce face dreapta. Toate structurile sanitare ale patriei colectează
statistici. Uneori, aceleaşi date de mai multe ori. Statul român din ultimele
două decenii s-a caracterizat printr-o birocraţie mereu mai stufoasă în care,
în lipsă de alte activităţi, se fac rapoarte. Fără prea mare utilitate sau – şi
atunci când cineva chiar are nevoie de ele – uitate încuiate în sertarul
vreunui funcţionar. Şi politicienii, la rândul lor, nu ţin cont de opiniile
birocraţilor care îi înconjoară şi vor cu tot dinadinsul să fie mai reformişti,
mai originali, mai populari (populişti?) decât predecesorii.
Dintr-o fugă de responsabilitate, pe de-o
parte, şi din asumarea unei responsabilităţi prost înţelese, de cealaltă parte,
sănătatea rămâne copilul-problemă de care părinţii se tot minunează că nu se
mai îndreaptă odată. Şi asta nu ar fi nimic, dacă nu am face parte din mai
larga familie europeană şi nu am avea sub ochi şi modele funcţionale.
Oricât de palpitantă ar fi sănătatea publică
şi statisticile, schimbările se produc încet. Este adesea nevoie de o voinţă
politică ieşită din comun, care să vină de deasupra ministrului sănătăţii,
pentru ca lucrurile să se urnească în direcţia cea bună (exemplul american este
foarte la îndemână). Iar rezultatele spectaculoase apar la distanţă, dincolo de
limitele unui ciclu electoral. Heirupismul şi impunerea unor soluţii
„originale“, în dezacord total cu specialiştii (nu doar „ai noştri“, dar şi „ai
lor“), nu va aduce altceva decât un efemer capital politic şi o întârziere
suplimentară în drumul spre progres.
Statistica din domeniul sănătăţii este –
trebuie să fie – fundamentul oricărei politici din sănătate sau cu influenţă în
sănătate. Rămâne să ne găsim şi politicienii care să înţeleagă acest lucru şi să
accepte să-şi optimizeze astfel deciziile.