De două luni, în mass-media
predomină două subiecte: spitalele vechi, depășite fizic și cu o uzură care iese
la iveală doar dacă în spitale apare un scandal și pușcăriile supraaglomerate și
extrem de vechi. Chiar dacă sunt probleme diferite, cele două situații au un numitor
comun: ambele tipuri de clădiri – spitale și pușcării – au fost construite de foarte
mulți ani și nu mai fac față solicitărilor anului 2016.
Există și o altă asemănare:
ambele sunt suprasolicitate. Pușcăriile sunt supraaglomerate din cauza fluxului
mare de delapidatori, oameni „de calitate“ specializați în fraude de milioane de
euro sau borfași banali dar mulți la număr, care se adaugă zilnic și care sunt vânați
de ziariștii ahtiați după știri pe care să le prezinte la prima oră. Spitalele sunt
„agresate“ de cazurile disperate care sar peste etapele consultațiilor din ambulatoriu,
care nu mai pot solicita tratamente la micile spitale locale (închise oricum de
guverne anterioare), de urgențele care nu mai pot fi tranșate decât în spitalele
mari din centrele universitare care dețin baze de investigații complete și echipe
multidisciplinare și de cazurile sociale, „copiii nimănui“ bătuți de soartă, pentru
care spitalul devine adesea și locuință.
Asemănările se opresc aici.
S-au anunțat în regim de urgență construirea de noi pușcării și se încearcă creșterea
numărului de jandarmi și polițiști, dacă ne uităm la competiția din acest an de
la Academia de Poliție. În schimb, în ceea ce privește spitalele, constatăm doar
realități dureroase și promisiuni repetitive electorale. Deocamdată, avem doar spitale
care au rămas închise. În sectorul 3 al Capitalei, clădirea Caritasului retrocedată
a ajuns o ruină, la fel ca Spitalul de Dermato-Venerologie din strada Șerban Vodă.
Ani la rând, guverne după
guverne s-au aliniat la normele europene, restrângând numărul de paturi din spitale, asigurând astfel
cubajul per pacient. Au fost obiective bifate, anunțate cu emfază, care la fel ca
micile spitale închise nu au rămas fără consecințe. În statistici, cei avizi de
comparații semnalau cu „surpindere“ că avem o ofertă de paturi extrem de mică în
comparație cu țările din Uniunea Europeană. De câțiva ani se încearcă refacerea
acestor mici unități care depanau de obicei cazuri cronice, în lipsa unor spitale
de cronici. Extrem de puține s-au refăcut, deoarece nu se mai găsește personal mediu
și doctori care să fie angajați, ori patrimoniul a dispărut. Fluxul de pacienți
se încearcă a fi dirijat și încorsetat de Casa Națională.
Apariția internării de zi
a fost un mare câștig, dar încercarea ulterioară consecutivă acestei noi oferte,
de a reduce la jumătate internările de acuți în spitale, se dovedește a fi ireală.
Se apropie sezonul rece, care în domeniul patologiei respiratorii și nu numai va
împinge la maximum solicitările de internare. Dar ce soluții are medicul (nu doar
pneumologul) în aceste situații de suprasolicitare, discordante cu oferta de paturi
limitată? Poate să temporizeze cazul, cu toate riscurile de a fi citat pentru malpraxis
și cu o responsabilitate pe care și-o asumă, inclusiv de a ajunge în prime time
pe toate canalele de televiziune. Altă variantă ar fi să caute cu disperare un pat,
care poate fi o targă, o saltea sau clasica variantă de a pune doi pacienți în pat,
pentru ca mai apoi să fie vânat de DSP sau de alți binevoitori cu camera ascunsă.
În paralel, sunt la modă
campaniile anti-medici. Se cântăresc veniturile acestora, li se judecă gesturile,
prezentările științifice în condițiile în care sunt categoriile profesionale care
declară deja de câțiva ani veniturile și plătesc impozite. Din când în când, se
constată salariile mici ale rezidenților și ale medicilor față de cele din alte
țări. Toate aceste informații de senzație sunt prezentate separat, în așa fel încât
imaginea medicului „vândut“, „fraudulos“ pentru sistem să nu fie bifată decât la
capitolul acuze. Lumea uită că există un exod constant galopant de medici rezidenți,
dar și de seniori, în străinătate sau în sistemul privat unde realizează alte venituri.
De asemenea, nu se mai ține cont că sunt unități în țară care se închid deoarece
unicul medic angajat acolo intră în concediu și că unii medici au în sprijinul investigațiilor
lor medicale doar stetoscopul, ca pe vremurile comuniste. Lumea uită, de asemenea,
că programele acestor medici sunt foarte încărcate ca număr de ore și că sindromulburnout este și o realitate românească neglijată.
În aceste condiții, nu pot
să nu reamintesc că primul lucru pe care l-a realizat Carol Davila când a fost pus
să reformeze sistemul sanitar românesc a fost că are nevoie de medici. Trebuie excluse
uscăturile, dar nu uitați că medicii care au rămas, în loc să fie flagelați continuu
prin controale și acuze, trebuie ajutați și încurajați să lucreze în spitale moderne
conforme ultimelor cerințe europene. Severitatea cazurilor și problemele sociale
din spitalele de stat nu au decât o soluție – condiții decente și respect pentru
personalul medical. Haideți să construim pe alte baze această relație medic–pacient–sistem.
Blamările și vânătoarea de exemple negative nu fac decât un deserviciu tuturor celor
implicați.
