Către orele şapte ale serii de 26 iulie, agitaţia pusese stăpânire pe şoseaua Ştefan cel Mare: supravegheate de jandarmi şi poliţişti, grupuri pestriţe de oameni se îndreptau spre intrarea în Complexul Sportiv „Dinamo“. Nocturna era însă oprită, iar din „Groapă“ nu răzbăteau scandările galeriilor – nu urma să se joace vreun derby de tradiţie al Ligii 1, ci să se încerce stabilirea recordului pentru cel mai mare curs de resuscitare cardiorespiratorie (CPR) din lume. Înăuntru, sub jumătate din cele 15.000 de locuri ale stadionului fuseseră ocupate: mult peste asistenţa medie la meciurile din sezonul trecut ale „câinilor roşii“, dar mai puţin decât numărul de 7.000 la care speraseră organizatorii. Eforturile de strângere a participanţilor erau aşadar în toi – începerea cursului se amâna; pe afară, reprezentanţi ai Salvării îndemnau trecătorii să intre, iar înăuntru, în dreptul meu, un angajat al firmei de pază şi un instructor de prim-ajutor introduceau de zor câteva zeci de bilete în cititoarele ataşate turnicheţilor. Chiar şi aşa, la şapte şi jumătate, jandarmii din spatele meu estimau că se adunaseră doar vreo 6.700 de oameni. Cinci minute mai târziu, toată lumea se ridica în picioare pentru intonarea – cam improvizată – a imnului naţional al României; cel al Mexicului, „adversarul“ nostru şi deţinător, cu 6.577 de cursanţi, al recordului de doborât, n-a răsunat însă din amplificatoare – meciul acesta se juca de la distanţă.        

    Filmul proiectat pe tabela stadionului, în care dna dr. Alis Grasu, managerul Serviciului local de Ambulanţă, explica şi demonstra etapele asigurării sprijinului vital de bază, a fost, fireşte, concis şi corect, deşi nu ştiu câţi dintre cei prezenţi înţelegeau termeni precum „ram mandibular“ sau „decubit dorsal“. Partea cea mai importantă a adunării de-abia începea; observând poate fluxul nu masiv, dar vizibil, de oameni care părăseau incinta la finalul proiecţiei – „Important a fost biletul!“, spuneau unii din cei ce începuseră să plece pe la casele lor –, vedeta TV responsabilă cu întreţinerea atmosferei anunţa că, pentru validarea recordului, cei prezenţi trebuiau, vreme de jumătate de oră, să şi aplice noţiunile tocmai vizionate. Aplecaţi aşadar deasupra scaunelor de la peluze şi tribune (gazdele restricţionaseră accesul pe pistă şi gazon), câteva sute de binevoitori au purtat, cu mai multă sau mai puţină convingere, lupta pentru salvarea celor 700 de manechine special achiziţionate pentru această ocazie. Compresiile erau făcute în ritmul şi cu forţa de care era fiecare în stare, iar ventilaţiile artificiale – însoţite de râsetele anturajului sau chiar ale salvatorului – rareori ajungeau să destindă toracele ipoteticei victime. În acest timp, alţi câţiva comentau de pe margine, iar majoritatea îşi documentau cu telefonul sau aparatul foto participarea la eveniment. Cu 15 secunde înainte de împlinirea sorocului, amfitrionul serii a dat prin staţie startul numărătorii inverse, încheiate cu chiote, aplauze şi manechine aruncate spre cer de bucuria intrării în istorie. După puţin timp, reprezentantul Guiness Book înmâna fericiţilor organizatori dovada obţinerii rezultatului afişat şi pe tabelă: evenimentul adunase 7.402 „spectatori“ – un termen foarte potrivit pentru descrierea gradului de implicare a mulţimii.

    Pe la opt şi jumătate, oamenii părăseau zâmbind incinta Stadionului Dinamo, bucuroşi că au intrat în Cartea Recordurilor. Mă întreb însă câţi dintre ei ştiau măcar să enumere, nu să şi pună în practică, noţiunile pe care se presupune că le învăţaseră: verificarea conştienţei victimei, deschiderea căilor aeriene şi verificarea respiraţiei, aşezarea în poziţie de siguranţă, efectuarea compresiilor şi a ventilaţiilor. Aceasta-i nenorocirea cu recordurile: ele consfinţesc ce-i puţin sau mult, scurt sau îndelungat, mic sau mare. Dacă s-ar putea însă contabiliza şi concepte precum corectitudinea, eficienţa sau utilitatea, mă tem că manifestarea de marţea trecută n-ar fi oferit nimănui motive de mândrie.