Fiecare guvern îşi propune transpunerea în practică a propriilor politici sanitare, dar, din păcate, odată cu schimbarea acestuia, se dau la o parte toate ideile, chiar dacă unele au fost bune. Politizarea excesivă a activităţilor medicale şi abandonarea reuşitelor au fost şi sunt posibile în absenţa unui program coerent de dezvoltare reală a sistemului sanitar românesc. Finalitatea activităţii fiecărui guvern s-a tradus prin cheltuirea, de multe ori nejustificată, a banului public, înrăutăţirea unor indicatori majori cum ar fi mortalitatea generală, iar cei care pierd sistematic sunt pacienţii – contribuabili atât cu bani, cât şi cu voturi.

   De câteva luni, asistăm la o serie de declaraţii privind reinstituirea, printr-un Ordin comun al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui CNAS (nr. 1.591/1.110 din 30.12.2010), a faptului că „medicamentele specifice pentru tratamentul în ambulatoriu al bolnavilor cu afecţiuni oncologice incluşi în Programul naţional de oncologie se eliberează după cum urmează: a) prin farmaciile cu circuit deschis aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, pentru formele farmaceutice cu administrare orală; b) prin farmaciile cu circuit închis din structura unităţilor sanitare aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate, pentru formele farmaceutice cu administrare parenterală, începând cu data la care se finalizează procedurile de achiziţie publică. Până la data finalizării procedurii (nu mai târziu de 31.03.2011), eliberarea se face în aceleaşi condiţii cu medicamentele nominalizate la litera a)“. Astfel, începând cu 1 aprilie a.c., eliberarea formelor de prezentare cu administrare parenterală a produselor farmaceutice specifice tratamentului oncologic nu se mai face prin farmaciile cu circuit deschis.

    Autorii acestui act normativ îl justifică prin dorinţa firească de a controla cât mai bine cheltuirea banilor publici, însă, prin aplicarea lui, de o parte şi de alta a uşilor unui spital, vom atribui fiecărui pacient câte un „număr“ sau o „literă“, prin care, la capătul unei uşi, va găsi un medic oncolog specialist în „injecţii“, iar la capătul altei uşi va găsi un medic oncolog specialist în „pilule“. Se ridică întrebarea: nu apare astfel discriminare între pacienţi sau chiar şi între medicii oncologi, în anul în care, în Uniunea Europeană, Oncologia medicală este statuată ca specialitate de sine stătătoare şi independentă?...

   Şi cum justificarea emitenţilor Ordinului în cauză este pertinentă, ca în multe alte situaţii întâlnite în ţara noastră de-a lungul timpului, mă întreb dacă nu trebuiau căutate alte soluţii privind monitorizarea tratamentului pacienţilor oncologici, în funcţie de o serie de indicatori profesionali, pentru a trata cu aceiaşi bani cât mai mulţi pacienţi, mărindu-se şi gradul de satisfacţie morală a acestora, stresându-i cât mai puţin şi oferindu-ne şi nouă satisfacţia unei prelungiri a supravieţuirii, pentru care, după câteva decenii de activitate medicală în domeniu, unii dintre noi nu mai acceptăm compromisuri.

    Pe lângă sublinierea acestui aspect major al activităţii oncologice, ar trebui să se ştie că: • cele mai multe chimioterapice antineoplazice orale sunt infinit mai scumpe decât cele injectabile • pentru a atinge aceeaşi concentraţie sanguină, dozele de chimioterapice orale sunt mai mari decât cele injectabile • cele mai multe chimioterapice antineoplazice injectabile nu au variante orale similare (nu au corespondent) • unele dintre tratamentele specific oncologice se administrează injectabil din trei în trei zile, minimum 12 luni • această măsură administrativă a mai funcţionat în ultimii cinci ani şi a fost, totuşi, suspendată. Rezultă clar că în ambulatoriul de specialitate nu mai pot fi trataţi toţi pacienţii, aspect întâlnit şi la pacienţii internaţi pentru care asocierile terapeutice cuprind şi medicaţie orală.

   În final, cred că din motive „oarecare“ s-au emis multe ordine de-a lungul timpului, „unul mai eficient ca altul“, dar toate neagă implicarea raportului cost–eficienţă şi ocolesc dorinţele pacienţilor oncologici, şi aşa stigmatizaţi.

   Poate că era mai important să ştim de ce, într-o ţară în care tratamentul oncologic este declarat gratuit, prea puţini sunt cei care au acces la terapiile moderne. Cred că pe seama acestui subiect ar trebui purtate discuţii între conducerile MS şi CNAS, împreună cu comisiile de Oncologie ale acestor instituţii, care trebuie însă să îşi asume şi întreaga responsabilitate a Ordinului amintit, mai ales că suntem, probabil, singura ţară europeană în care societăţile profesionale nu sunt nici măcar formal consultate.