După cum se ştie, în România, asigurările de sănătate se bazează pe principiul solidarităţii şi subsidiarităţii. Principiul solidarităţii se fundamentează pe trei raţionamente, a căror valabilitate este corectă pentru Medicină, în general, dar nefondată pentru Stomatologie. Şi asta deoarece, îndeobşte, majoritatea sănătoasă a asiguraţilor este solidară şi sprijină o minoritate, pacienţii bolnavi. În stomatologie însă, „majoritatea sănătoasă“ reprezintă, în realitate, o minoritate a asiguraţilor, în timp ce „minoritatea bolnavă“ este majoritară. În Stomatologie nu există o minoritate bolnavă, căci aproape toţi asiguraţii suferă, la un moment dat, de carii dentare, parodontopatii şi de consecinţa finală a acestora, edentaţiile. Ca atare, în Stomatologie raportul majoritatea sănătoasă/minoritate bolnavă este inversat. De asemenea, în Stomatologie nu există grupe de vârstă cu risc redus al patologiei specifice. Dacă mai totdeauna categoriile sociale înstărite sunt solidare şi sprijină, prin asigurările de sănătate, categoriile sociale cu venituri reduse, Stomatologia contemporană nu se poate finanţa integral prin contribuţiile generale ale asiguraţilor. În concluzie, atât în asigurările sociale, cât şi în asigurările private de sănătate, principiul solidarităţii nu se poate aplica şi nu poate funcţiona în Stomatologie după acelaşi algoritm ca în restul medicinii. Solidaritatea asiguraţilor poate să se manifeste în domeniul Stomatologiei doar printr-un pachet limitat de prestaţii stomatologice acoperite de o asigurare parţială, plus o contribuţie personală a pacienţilor. (...)