„Să fiţi
solidari unii cu alţii! Să nu vă duşmăniţi!“, ne zicea mentorul nostru din
primii doi ani de facultate. Am luat îndemnul profesorului de anatomie ca
atare, fără să ne gândim prea mult la substratul lui sau la ajustarea lui în
realitate. Nu a durat mult, oricum, până când ne-am dat singuri seama cât de
pertinent era sfatul său în lumea mediciniştilor.
Din exterior,
viaţa socială a studenţilor la medicină pare veselă şi roz. Ne împărţim
cursurile, materialele de studiu, ţigările şi chiar halatele. Ne distrăm la
baluri fastuoase desfăşurate în cele mai moderne cluburi, organizăm petreceri
caritabile şi tabere de vară în locaţii turistice de poveste. Şi chiar dacă, poate,
nu ne înţelegem cu colegii de serie, suntem implicaţi în diverse activităţi ale
societăţilor studenţeşti, unde oricum interacţionăm cu mulţi alţi colegi, din
ani mai mari sau mai mici, găsind multe trăsături în comun, chiar şi numai
pentru câteva ore.
Atmosfera roz ce
aparent înconjoară societatea medicinistă se năruieşte, însă, într-un moment
greu de determinat din perspectiva cauzalităţii. Când se rup fragilele
prietenii este greu de spus, pentru că ele nu par a fi închegate de la bun
început. Încă din primele săptămâni de facultate, îţi este parcă indusă o stare
de alertă în legătură cu poziţia ta în rândul studenţilor, ocupată în mod licit
şi oficial. Locurile sunt prea puţine peste tot, deşi, pe foaie, numărul de
ordinul sutelor al studenţilor nu te lasă să crezi că s-ar putea produce tot
atâtea încurcături. Nu ai loc la masa de laborator în sălile de lucrări
practice sau, chiar dacă ai loc, nu ai scaun. Nu ai microscop sau, chiar dacă
ai, al tău nu funcţionează. Nu ţi-au mai rămas eprubete în laboratorul de
biochimie şi nu mai ai loc la cadavru. Uneori nu ai loc nici la curs, în
amfiteatru, atunci când sunt înghesuite două serii la aceeaşi lecţie. Aparent,
nu ai cum să fii prietenos în aceste condiţii. Iar dacă reuşeşti să vezi mai
departe de această faţadă şi îţi păstrezi integritatea socială, nu înseamnă
mare lucru, pentru că tot va trebui să te fereşti de vreun coleg supărat că tu
ai prins un loc bun şi el stă în picioare, că microscopul tău merge şi al lui
nu sau că tu ai văzut nervul intercostobrahial în timp ce el nici nu a auzit
bine denumirea nervului. Deci, chiar dacă nu eşti ofensiv, va trebui să devii
defensiv şi, chiar dacă nu ataci, va trebui să ripostezi.
Nu o să uit două
dintre cele mai amuzante – şi, în acelaşi timp, tragice – întâmplări: când o
colegă mi-a făcut observaţie că m-am aşezat pe „scaunul ei“ sau când un
asistent ne-a cerut să „facem ceva“, căci suntem prea mulţi şi nu îşi poate
desfăşura lucrarea practică în asemenea condiţii. Este greu să suporţi toate
astea. Mulţi se reorientează spre alte facultăţi, pentru că nu e uşor să fii
mustrat săptămânal, uneori zilnic, fără vreun motiv pertinent. Este şi mai greu
atunci când n-ai de ales, pentru că nu vrei altceva decât medicină.
Ofensivele
continuă în anii clinici, dar nu pentru că locurile nu ar fi în continuare
suficiente, ci pentru că s-a format un obicei din acest tip de comportament. În
spitale, dacă nu ai noroc de un îndrumător amabil şi gata să îţi ofere din
cunoaşterea sa, ai senzaţia că deranjezi orice ai face şi orice ai spune. Aşa
că te autocenzurezi şi îţi înfrânezi pornirile naturale de a pune întrebări
fireşti din perspectiva de discipol, dar uneori deranjante pentru îndrumătorii
într-adevăr ocupaţi şi prea stresaţi pentru a mai avea răbdare şi cu studenţii.
În loc de întrebări ştiinţifice, începi să îţi pui întrebări cu privire la
existenţa ta ca student pentru încă trei ani şi apoi ca viitor rezident. Oare aşa
va fi şi în rezidenţiat? Oare şi atunci vei avea senzaţia că deranjezi?
Interesant este
când, după ce ţi-ai resetat întregul set de reguli în legătură cu libertatea ta
de acţiune, fie ea verbală sau nonverbală, întâlneşti oameni şi medici deschişi
şi dispuşi să-ţi împărtăşească din cunoştinţele lor ţie, unui neînsemnat
student – cum te-ai obişnuit tu însuţi să te raportezi la persoane cu adevărat
importante. Atunci nu poţi decât să te miri de norocul pe care l-ai avut şi să
nu te mai simţi, în sfârşit, în plus.
Eu am avut
norocul acesta, motiv pentru care le voi fi mereu recunoscătoare medicilor din
secţia de ATI în care am făcut practica de vară. Din acest motiv mi-am schimbat
şi perspectiva. Poate că nu este veşnică această stare de animozitate care ni
se induce în primii ani de facultate. Poate că discordia există doar în cei şase
ani de studenţie şi este doar încă unul din testele care trebuie trecute pentru
a ajunge acolo unde ne-am angajat să ajungem. Poate că trebuie să depăşim
ostilităţile colegiale şi să ne ridicăm deasupra rivalităţii, pentru a deveni
adevăraţi profesionişti. Să fim solidari unii cu alţii. Să nu ne duşmănim.
