Doresc să-l felicit pe dl prof. dr. A. V.
Ciurea, pentru articolul Fenomenul
„calvados“, apărut în „Viaţa medicală“
nr. 44/2011. Curajul dsale m-a îndemnat să mă aşez la masa de scris, pentru a
face o comparaţie între sistemul sanitar al Poloniei ocupate de Wehrmacht în
1939 în colaborare cu glorioasa Armată Roşie şi starea sănătăţii publice din
România contemporană. Ţin să reamintesc că, după tragedia Poloniei – ocupate în
1939 –, conform celor stipulate în pactul Ribbentrop–Molotov, noile autorităţi
de ocupaţie (germane şi ruseşti) au demarat acţiunea de „purificare“ a
intelectualităţii din teritoriul acaparat, executanţi zeloşi fiind SS şi NKVD.
Precizia cu care lucrau aceste organe represive dădea de înţeles că planurile
au fost întocmite minuţios şi din timp, în birourile departamentelor
respective, bine încălzite. Fenomenul privea deopotrivă pedagogii, preoţii, dar
şi medicii, indiferent de specialitate. Măsura abuzivă tindea spre reducerea
intelighenţiei poloneze la procentul de 3% din populaţie (adică la 100 de
oameni rămâneau pe loc: un dascăl, un medic şi un preot). Restul… a suferit strămutări
spre alte destinaţii, de cele mai multe ori necunoscute atunci, aflate însă la
Tribunalul Internaţional de la Nürnberg, în 1946. Scopul acelor măsuri
„inteligente“ a fost reducerea nivelului de trai al polonezilor până la cote
insuportabil de mici. De multe ori, medicii chemaţi la câte un caz disperat
refuzau asistenţa medicală a vreunui refugiat sau evadat din lagăr. Frica de
moarte pentru asemenea gesturi absolut fireşti a fost mai mare decât obligaţia
stipulată prin Jurământul lui Hipocrate. Ceea ce a urmat se ştie.
Actualmente, ca urmare a unor măsuri
neinspirate luate de decidenţii vremelnici, nivelul asistenţei medicale din România
suferă cuantificări negative. Fără a ne afla în stare de beligeranţă declarată,
asistăm la un război civil româno-român, cu toate consecinţele sale. Conducătorii
aleşi democratic s-au întors împotriva propriilor votanţi. Fără a analiza
efectele negative dezastruoase previzibile în timp, se închid spitale de linia întâi,
cele care pot absorbi cazuri tratabile la acest nivel. Indicaţia preţioasă a
fost ca bolnavii arondaţi acestor centre medicale închise să se adreseze
spitalelor judeţene rămase, unde însă se reduce numărul de paturi cu 10%,
conform unor alte directive. Finanţarea spitalelor lasă de dorit, unele reducându-şi
activitatea din lipsă de lichidităţi. Ca atare, căldura din saloane şi sălile
de operaţii ajunge bine sub 20°C, apa caldă se livrează „cu program“ semnat de
managerul general, aparţinătorii bolnavilor procură medicamentele lipsă din
schema de tratament, suplimentează din afară raţia alimentară a celor spitalizaţi,
iar personalul medical este încurajat prin primirea la timp a salariilor reduse
cu 25%.
Nici
sectorul ambulatoriu nu o duce mai bine. Consultaţiile la medicul de familie
sunt limitate prin ordin al casei de asigurări. Medicamentele compensate se
termină în farmacii înainte de sorocul lunar, bolnavii aşteptând perioada următoare,
când se mai slăbesc baierele pungii aceleiaşi case. În acest climat deloc încurajator,
a apărut fenomenul dezertării unor medici şi asistenţi medicali, aceştia luând
drumul pribegiei spre alte meleaguri. „Ubi bene, ibi patria“ pare să fie deviza
vremii. De acest exod beneficiază bolnavii din alte ţări, prin asistenţa
medicală asigurată de un corp medical de elită recunoscut în străinătate, şi…
populaţia-ţintă rămasă acasă Este inuman să pretinzi ca un medic specialist ATI
să efectueze zece gărzi lunare. Ba, mai mult, i se impune să aibă un
comportament amiabil, relaxat, plin de solicitudine, de înţelegere, faţă de
unele solicitări absurde ale confraţilor sau ale bolnavilor, străine de normele
ştiinţei. La orice oră din zi sau noapte şi cu salariul redus cu 25%. Şi fără a
fi obosit. La care se mai adaugă reţinerea bonurilor de masă pentru zilele de
gardă efectuate. (…)
Sunt vremuri în care concursurile şi
stagiile de specialitate sunt ignorate. Grupul nou intrat în spitale şi clinici
– „lupii tineri“ – începe să-şi facă auzite vocile. Fără respect pentru
valorile tradiţionale recunoscute (examenul clinic, aplecarea spre suferinţele
bolnavilor), apelează la examinări paraclinice – precum tomografia craniană –
pentru care un radiolog versat face cursuri de supraspecializare. Mai mult,
ultimii intraţi în sistem intră în conflict cu confraţii cu vechime. Culmea
este că administraţiile spitalelor acceptă şi încurajează asemenea colegi
tineri, ca fiind entuziaşti, plini de energie, dorind să dovedească… Ce anume?
Că sunt pe arătură.
(…) Partea proastă a fenomenului continuă. În
ultimii 20 de ani s-au înmulţit reclamaţiile împotriva unor medici. Sunt în
consens cu dl prof. dr. V. Astărăstoae, care a afirmat că limbajul acestor
reclamaţii este mult medicalizat, semn că este gândit de un profesionist în
domeniu. Deşi am semnalat unor foruri decidente asemenea aspecte „academice“
ale practicii medicale, nu s-a întâmplat nimic. Medicii generalişti care
lucrează în serviciile de primiri bolnavi sunt încurajaţi de managerii sistemului
sanitar să utilizeze „firul roşu“, iar cel care sesizează anomaliile este
invitat s-o lase mai moale: „Şi ei sunt fraţii noştri“ pare să fie argumentul
de respingere a sesizării. Numai că aceştia sunt fraţi vitregi. Turnătoria
intercolegială a devenit politică de instituţie. Reclamaţiile discutate la
Colegiul Medicilor suferă de obiectivitatea caracterului independent al acestui
for medical. Ce putem deduce când aud din gura unui „inchizitor“: „– Poţi spune
ce vrei, chiar dacă ai dreptate, noi tot trebuie să-ţi dăm o sancţiune, că aşa
a cerut managerul!“. Gustul amar rămas după enunţul precizării este un îndemn
de a părăsi cât mai repede această corabie care se scufundă, ajutată în
sabordare chiar de proprii ei servanţi.
Zgomotul de fond creat de corpul medicilor
tineri din spitale nu înseamnă o asistenţă specializată de calitate superioară.
Poate el concordă cu interesul general al decidenţilor politicii sanitare din
România, care, la fel ca în „sindromul polonez“ amintit, au subţiat corpul
medical profesionist de elită la niveluri nepermise, reducând astfel gradul de
sănătate al populaţiei. (…)
Cei în drept trebuie să procedeze de urgenţă
la reformarea reformei eşuate. Este necesară o regândire a unor măsuri. (…)
Reclădirea încrederii în valorile ştiinţei, atragerea în ţară a medicilor
tineri şi a celor plecaţi pe alte meleaguri, o reaşezare a corpului medical pe
scara justă a valorilor sociale sunt deziderate care se vor a fi aplicate
imediat. Poporul român posedă o mare capacitate de regenerare. Istoria o dovedeşte
pe deplin. Dacă privim situaţia din Polonia anului 2011, ne dăm seama că privaţiunile
suportate pot fi remediate. Câtă vreme se mai găsesc soluţii, mai este timp şi
speranţă.
