Tendinţele
europene actuale, vizavi de starea sistemelor de sănătate, sunt orientate în
direcţia micşorării discrepanţelor dintre sistemele de sănătate. Pornind de la
premisa că toate sistemele de sănătate sunt hibride, s-au lansat mai multe
direcţii de acţiune: îmbunătăţirea finanţării, creşterea eficienţei furnizorilor
publici, reducerea serviciilor mult acoperite, creşterea ponderii pentru
serviciile puţin acoperite (ex. asistenţa la domiciliu), reglementarea plăţilor
serviciilor (coplata sau plata în sistemul privat de sănătate), dezvoltarea
sistemelor de servicii private de sănătate. Updatarea sistemelor de sănătate la
un nivel rezonabil de calitate existent în lume se poate realiza, rapid şi
eficient, prin stimularea privatizării sau înfiinţării de unităţi private de sănătate,
stimularea asigurărilor de sănătate în sistem privat – aducere suplimentară de
fonduri şi creştere a transparenţei.
Putem
spune că în România există un sistem de sănătate de stat şi unul privat? Din
punct de vedere administrativ, activităţile unităţilor private sunt
reglementate de legi şi standarde, însă nu se poate vorbi de un „sistem”. Din
punct de vedere pragmatic, însă, răspunsul este pozitiv: putem vorbi de un adevărat
sistem de servicii de sănătate private. Desigur, între cele două sisteme nu
sunt relaţii de contradicţie, ci doar de complementaritate, deşi unii analişti
afirmă că există „concurenţă” între ele.
Printre
argumentele în favoarea dezvoltării sistemului privat de sănătate găsim:
libertatea de alegere (ca alternativă pentru depăşirea momentelor de criză),
calitatea (servicii complete, condiţii de cazare şi tratament confortabile),
echilibrarea cererii cu oferta (poate ameliora situaţia din sistemul public de
sănătate), asumarea riscurilor (prin absorbirea unei părţi a clientelei şi
plata unor asigurări se ajunge la reducerea riscurilor unităţilor medicale de
stat: avarierea clădirilor, furtul aparaturii, riscul de contaminare sau de vătămare
a pacientului), eficienţa (sursă financiară neinflaţionistă, permite evitarea
costului ridicat şi necontrolabil al serviciilor, compensează deficitul din
fondul naţional de asigurări de sănătate, care nu acoperă cerinţele populaţiei,
previne corupţia), eficacitatea (mai multe facilităţi în ambulatoriu şi în
activitatea spitalicească).
În
tabelul alăturat rezumăm câteva criterii comparative între sistemul de sănătate
de stat şi cel privat.
Observăm
că există diferenţe semnificative între cele două sisteme de sănătate. Ceea ce
este comun se referă la interesul pentru rezultate maxime. Trebuie să recunoaştem
că ambele sisteme oferă performanţe deosebite, însă per global, diferă satisfacţia
pacientului, a personalului medico-sanitar şi de îngrijire, politica
serviciilor. Dacă ne referim la calitate pe toate faţetele posibile, desigur că
privim către medicina privată. Dacă ne referim la adresabilitate şi dreptul la
îngrijiri privim către cea de stat. Cele două sisteme trebuie să coexiste,
actualmente fiind cea mai rezonabilă formulă de eficientizare şi creştere a
calităţii în sistemul românesc de sănătate.Un
element esenţial îl reprezintă absenţa plăţii informale în spitalele private,
în timp ce în cele de stat aceasta este un element curent. Justificarea că
personalul medical are salarii mici nu reprezintă un suport în acordarea de plăţi
informale sau de condiţionare a actului medical care, conform Constituţiei
României, este gratuit şi accesibil pentru toţi cetăţenii, în mod egal.
Relaţia dintre cele două sisteme de sănătate, de stat şi
privat, trebuie să se caracterizeze în egală măsură prin concurenţă şi
complementaritate. Introducerea serviciilor private de sănătate nu trebuie să
constituie un obiectiv în sine, obiectivul trebuie să fie înregistrarea unor
beneficii reale pentru sănătatea populaţiei şi sistemul social-economic din
România. 
