Chiar dacă teoretic şi instituţional, conceptul de Medicină de urgenţă este bine ancorat în realitatea social-economică a României, nu pot să nu constat lacune sistemice pe care populaţia rurală le percepe ca pe o expresie a necesităţii obiective şi imperative.

   Sfera rurală ocupă o parte considerabilă a populaţiei, iar profilul ocupaţional al acesteia este deosebit de heterogen, astfel încât nici măcar culturalitatea precară nu mai reprezintă un argument al abandonării serviciilor medicale de urgenţă în zone rurale puternic afectate de lipsa reală a „elementului activ“ din Medicina de urgenţă. 

   Medicii de familie şi serviciile de ambulanţă sunt capacitate să asigure până la un anumit nivel necesarul în urgenţele medico-chirurgicale din cotidianul rural, dar există o zonă neocupată, respectiv după orele de program ale medicului de familie şi în locuri inaccesibile din zonele colinare şi montane, unde „hazardul face legea“, marcând soarta şi existenţa a cel puţin jumătate din populaţia României.

   Locuiesc într-o astfel de localitate şi, deşi gravitez între două centre urbane, iar densitatea populaţiei este suficient de mare, constat cum cauzele generatoare ale cazuisticii de urgenţă abundă, în timp ce nimeni şi nimic nu se întâmplă în scop profilactic ori la nivelul primului ajutor. Pragmatic, tocmai acest palier de prim-ajutor este nevoie să fie obiectivat printr-o instituţie adecvată, ori noi propunem crearea instituţiei „Primul ajutor în urgenţele din sănătate“ (şi nu în urgenţele medico-chirurgicale) pentru că aceasta implică o gamă largă de urgenţe ce afectează sănătatea. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesară implicarea serviciilor judeţene de ambulanţă ca for metodologic în educarea şi instruirea selectivă a unor grupuri de populaţie, altruiste, curajoase, active, precum şi reactivarea personalului medico-sanitar pasiv ca personal activ în sfera primului ajutor la nivelul tuturor localităţilor.

   Pregătirea personalului adecvat trebuie finalizată prin crearea unei reţele de „Servicii comunitare de sănătate“ (Secosan) diseminate în cătune, străzi, sate,  subordonate şi coordonate de „Centre comunitare de sănătate“ (Cecosan) de la nivelul comunelor, oraşelor, subordonate şi coordonate, la rândul lor, de „Centre judeţene de sănătate“ (Cejusan), subordonate şi coordonate de un „Centru naţional de sănătate“ (Cenasan), care poate îndruma şi coordona şi activitatea de igienizare a mediului ambiant, de educaţie sanitară a populaţiei, de profilaxie. Funcţia principală rămâne însă aceea de coordonare a reţelei naţionale a centrelor comunitare de sănătate ca o componentă necesară a sistemului de sănătate din România.

   Insist pe calităţile de curaj şi altruism ale efectorilor unor astfel de servicii, întrucât întreaga activitate este bazată pe voluntariat, urmând ca serviciile judeţene de ambulanţă să pună la dispoziţie materialul tehnic şi sanitar necesar şi să doteze reţeaua naţională a punctelor şi centrelor comunitare de sănătate.

   Instituţia nou-creată nu anulează rolul şi funcţiile medicului de familie, ci se constituie ca o extensie practică a acestuia în timpul şi locul neacoperite integral. La fel de bine, aceeaşi instituţie pe care o supunem atenţiei factorilor de decizie din sistem ar putea prelua, contra cost, sarcinile tuturor asistenţilor personali şi sociali din organigrama ori bugetul primăriilor, fireşte, cu cheltuieli mult mai mici.

   Un studiu epidemiologic vizând cazuistica şi evoluţia urgenţelor medico-chirurgicale ar exprima clar că după accidentele de circulaţie, o a doua cauză ar fi în sfera ocupaţională din mediul casnic, ori tocmai la acest nivel nu există o acoperire reală în timp efectiv cu personal, material şi tehnică adecvată, fapt pentru care lansăm acest proiect pe care îl considerăm viabil, util şi stringent necesar.