La una dintre disciplinele opţionale i-am rugat pe studenţi, ca temă de final, să scrie un text, din perspectiva unui jurnalist care i-ar privi, la 10-15 ani distanţă de momentul finalizării studiilor medicale.

Cu o singură excepţie, sutele de pagini primite povesteau despre minunate realizări profesionale, performanţe internaţionale, premiere mondiale, zboruri intercontinentale ori despre măreţi conducători de instituţii sanitare.

Pe Cristian, singurul student care a privit și din alte incidenţe viaţa, îl urmăresc pe reţelelede socializare ale și mai schimb câte o vorbă prin mesageria virtuală. Cântă la pian, desenează, citește și are grijă să-i fie bine micuţei sale surori.

Părinţii nu l-au încurajat să-și multiplice experienţele și să privească diferit viaţa. Are el ceva în interior care-l frământă și care-l îndeamnă să privească diferit existenţa. Întrebarea mea este: cum, doar unul dintre atâţia studenţi înţelege că viaţa nu-i doar profesie și competiţie?!

Corigentă la „limba umană”

Îmi amintesc adesea ce-mi povestea o fostă colegă de facultate, medic într-un spital din București. Multă vreme, în perioada anilor de rezidenţiat, dar și după ce a devenit specialist, îi tremura inima numai când se gândea că va ajunge în clinică.

Aproape fără excepţie, fiecare raport de gardă și vizită în saloane erau surse de stres. Nimic parcă n-o mulţumea pe șefa ei. Competentă, fără discuţie, riguroasă în pregătirea tinerilor medici, dar corigentă la limba umană, an după an.

Dar cum orice putere pălește la un moment dat, și frica pe care le-a indus-o colaboratorilor s-a pulverizat într-o zi. Raportul de dimineaţă nu mai începea. Toţi tremurau gândindu-se că va urma ceva rău.

Ușa s-a deschis și au văzut o femeie nemachiată, care îi privea confuză, cu lacrimi în ochi și aproape tremurând din tot corpul. Șefa era acum o fiinţă fragilă care se înfăţișase înaintea unui grup ce urma parcă să o lapideze. Așa i-a rămas colegei mele în minte acea dimineaţă.

Nici acum nu știe cum ea, dintre toţi colegii prezenţi în acea sală, a fost chemată în cabinet să fie martor al confesiunii neimaginate a șefei-zbir. Nici programul medical al acelei zile nu îi mai este clar în memorie.

Ce-i răsună și acum sunt doar tresăririle acelui suflet trist, care ani de zile și-a mascat durerea îndărătul carapacei dure și al unui comportament dictatorial.

Eternizarea socială

De o vreme privesc diferit înspre trecutul medical: prin lentila relaţiilor interumane, a ceea ce este ascuns și neconsemnat în volume și tratate. S-a scris, dar extrem de puţin, că pacientul este marele absent din discursul iatro­istoric.

Așa precum este și femeia, cuplul sau alte structuri sociale care au contribuit la ceea ce le servim noi astăzi studenţilor pe tava didactică. Absenţa pacientului, a femeii sau a relaţiei intime pare să nu deranjeze pe nimeni. Tot ceea ce s-a realizat pare secreţia unor supra-oameni și a unor instituţii cu tradiţie.

Nu privim decât scena, dar nu scena vie, ci pe cea devenită muzeu, cu obiecte încremenite, pe care nimeni nu le poate atinge. Ni se arată doar statui, pe care nu cutezăm a le zdruncina, să vedem dacă sunt decoruri ori chiar expresii ale unor personaje cu valoare reală.

Eternizarea aceasta socială este superficială și unilaterală. Și e ușor de înţeles cum și cine a făcut, de-a lungul vremii, să fie așa. Suntem oameni, importanţi social sau profesional, încercaţi sau nu de blestemul Oscarului, și orice e omenesc e bine să ne intereseze.

Fie că suntem cercetători ai trecutului, psihosociologi sau bipezi profesioniști. „Tradiţia n-a creat decât copiști, papagali savanţi și caligrafi. (...) tradiţia exclude noutatea, invenţia, fantezia, spontaneitatea, nebunia și păcatul”. (Ion Minulescu, Nu sunt ce par a fi..., „Revista Fundaţiilor Regale”, București, 10 octombrie, 1941, pp. 21-22).