Eram adolescent când am auzit prima dată numele „Zerlendi”. L-am citit, de fapt, în nuvela lui Mircea Eliade, Secretul doctorului Honigberger. E vorba acolo despre o doamnă Zerlendi care „nu îmbătrânea ca toată lumea” și despre soţul ei, fantomaticul doctor Zerlendi, care dispare misterios, luând cu el o întreagă bucată de realitate. Suntem în plin București eliadesc, aflat la graniţa dintre lumile vechi și cele noi, pământești și cerești, concrete și fantastice, în care nu știi sigur dacă un personaj e viu și prezent sau e o fantomă ce nu știe că e deja moartă.
Textele lui sunt pline de coduri și aluzii secrete, iar unii au făcut legătura dintre doctorul Zerlendi-personajul și Cristofi Zerlendi, bancherul și senatorul româno-grec care a finanţat terenul și construcţia sanatoriului de pe Podul Beilicului, actuală Calea Șerban Vodă. Mai multe despre familia Zerlendi și densele ei mistere găsim în lucrările cercetătorului Liviu Bordaș. Ceea ce știm sigur e că sanatoriul lui Zerlendi, vechi de circa 130 de ani, este astăzi un pavilion al Institutului „Marius Nasta”. Mai știm că foarte recent doamna ministru al Sănătăţii a făcut o serie de inspecţii-surpriză la anticul pavilion Zerlendi, constatând starea de urgenţă și măsurile care se impun. „Am avut senzaţia că m-am întors în timp”, a declarat doamna ministru.
Scotocind în istoria presei, am găsit un reportaj de acum zece ani în care, de asemenea, erau deplânse condiţiile istorice de lucru din Zerlendi, menţionându-se că la acea dată secţia nu mai avea aviz de funcţionare de încă zece ani. Numeroase alte reportaje și inspecţii, de-a lungul anilor, au suscitat pentru câte o clipă mirarea că acele clădiri încă stau în picioare și revolta cum că oameni pot fi îngrijiţi în ele, de către alţi oameni care fac tot ce pot cu condiţiile pe care le au.
Uităm repede, astfel încât suntem surprinși când mai trece un deceniu și aflăm iar cum e la Zerlendi. Ţin minte doar cei care lucrează acolo, pe unii dintre ei îi cunosc bine, colegi de-ai noștri de toată isprava, încă plini de entuziasm, hotărâţi să schimbe lucrurile. Dar lucrurile rămân în mod eliadesc încremenite atemporal, în orașul meu în care nimeni nu îmbătrânește ca toată lumea.