Rândurile
care urmează vor să trăiască bucuria fără timbru şi fără hotar a scrisorii de
dragoste. Cuvintele singure au spart sticla uitată a timpului prozaic către
lumina zilei de azi. Capacul lăzii mele de zestre s-a ridicat în taină, cu graţie,
lăsând vederii icoana aceluia care a predat timp de patru decenii semiologia
medicală la Spitalul Colţea.
În
inima Bucureştiului, din 1953 până în 1993, profesorul Mihail Anton, neobosit şi modest, a ţinut cu vrednicie
în mână, în toate zilele, „cheile împărăţiei“. A deschis cu ele, pe rând,
orizontul profesiei pentru nume mari cum ar fi: prof. dr. Valentin Stroescu,
prof. dr. Leonida Gherasim, prof. dr. Minerva Muraru, prof. dr. Ioan Bruckner,
prof dr. Dan Olteanu şi mulţi alţii.
Asemenea
demiurgului care a spus: „să fie!“ – şi a fost lumea întreagă, ne uimeşte şi
acum cu puterea întemeietoare a modelului său.
De la
el am aflat întâia dată că numai în Cer se vor număra doctorii. Se străduia în
fiecare clipă, cu răbdare şi atenţie, să toarne câte un fir de nisip la temelia
oamenilor şi a faptelor de neînfrânt. Odată mi-a spus că fiecare an al carierei
didactice purta numele unui discipol. Se mândrea, în rarele clipe când smerenia
profundă i-o îngăduia, cu cea mai numeroasă familie spirituală: aproape
patruzeci de „doctori adevăraţi“. Cu noi trăia amurgul. La curs, am văzut
într-o dimineaţă fotografii cu prof. Valentin Stroescu, pe care îl aveam la
farmacologie, student fiind, în clinica de la Colţea. Profesorul Mihail Anton
ne arăta astfel fructele învăţăturii. Îndulcea rădăcinile şi uda pământul
fertil care era sufletul nostru.
Ucenicia la capul bolnavului, în iarna
fierbinte a anului 1989, devenea astfel un privilegiu înfricoşat, o iniţiere
magică în taina vindecării. Profesorul nu avea nevoie să se convingă. Ştia că
seduce, pentru că întruchipa visul implinit. Era copilul de suflet al
profesorului Bazil Theodorescu, căruia i-a urmat la catedră şi la Societatea
Română de Cardiologie. Coautor la monografiile: „Regards sur l’angine de
poitrine“ (Paris 1965) şi la „Insuficienţa coronariană“ (Bucureşti 1968), a
lucrat şi la primul tratat român de cardiologie. Asemenea lui Napoleon Bonaparte,
era convins că „În tolba fiecărui soldat se află bastonul de mareşal“. Ne
povestea cu pasiune şi stăruinţă despre profesorul său şi despre filiaţia lor
intelectuală. Adesea, în naraţiune apărea şi figura profesorului Nanu Muscel,
alt ilustru predecesor. Mihail Anton biruise prejudecăţile, adversitatea
mediului academic şi dorea să ne împărtăşim din această biruinţă. Era convins că
în ucenicie, întâi se converteşte sufletul, şi apoi mintea. Asculta cu atenţie şi
infinită răbdare anamnezele noastre stângace, ca şi învăţătoarea eterna
„compunere cu primăvara“. Era începutul fiecăruia dintre noi, pornirea sublimă,
prin medicină, spre constelaţia inimii. Exersam fără răgaz dialogul cu bolnavul
şi examenul clinic sub privirea albastră şi caldă a asistentei noastre de
atunci, dr. Minerva Muraru. Viaţa noastră la Colţea, copii fiind, se rostogolea
încet, ca un amestec rotund de aparenţe, esenţe şi iubire.
Alături de „calea noastră regală“, istoria
frisona. Regimul Ceauşescu devenea trecut. Profesorul Mihail îşi continua lecţiile
în linişte, chiar dacă ferestrele saloanelor de la Medicală dădeau în Piaţa
Universităţii. Apăra pacea, crezând-o infinit mai mare decât dreptatea. În
amfiteatrul spitalului, în ianuarie 1990, la primul curs din libertate, ne-a
spus că a fost membru al partidului comunist, neavând altă cale de ales. Am păstrat
un moment de reculegere în memoria celor ucişi lângă zidurile de la Colţea şi
am plecat încă o dată capetele ascultându-l pe profesor. Ne-a „poruncit“ să
scoatem portretele „tovarăşului“ şi toate lozincile de pe pereţi şi să redăm
amfiteatrului demnitatea dintru începuturi. Ne-a predat atunci ceva
fundamental: dorinţa de a fi întotdeauna de partea celui bolnav, dincolo de
orice interes sau joc istoric. Şi-a dorit să-i promitem că singura luptă în
care ne vom angaja va fi cea legitimă, cu moartea. Lecţia de patriotism era
simplă la Colţea: semiologie medicală, chirurgie, slujire fără arginţi. Cineva
ar putea crede că ni se cerea votul monahal. Nu era însă nimic spectaculos.
Doar viaţa de doctor, care tocmai începea.
În vara anului 1990, prima dintre semnatarele
acestei poveşti rămăsese singură în salonul de medicală pentru stagiul practic.
Colegii plecaseră în vacanţă, pe la casele lor, în alte oraşe ale ţării, aşa că-l
ruga pe profesor s-o ataşeze altei grupe. Mihail Anton hotărăşte însă să rămână
cu grija unui salon întreg, arătându-i astfel că „medicina este o cursă de unul
singur“.
„– Voi veni zilnic să-mi prezinţi bolnavii şi
să scriem tratamentul împreună! Ai grijă cum alergi. Să nu ajungi pe locul
doi!“. Maxima încredere, apropierea sufletească mă obligau enorm. Toată vremea
mă străduiam, consultând şi consemnând în foile de observaţie. Profesorul mă
asculta răbdător, povestind despre bolnavi sau despre propriile mele trăiri.
Uneori, mi se părea că citesc în stele, alteori mă credeam puţin surdă. I-am
spus că nu aud suflurile cardiace descrise la curs, iar răspunsul a fost că îmi
va reveni auzul după auscultarea a o mie de corduri normale. Astfel mi-a arătat
profesorul că harul nu se primeşte de pomană. Îl capeţi doar dacă te jertfeşti.
În Rai se cercetează numai eroismul. Profesia, ca şi neamul, trăieşte doar prin
aceia care ţâşnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. A fost un timp scurt şi
feeric. Unul dintre colegi se amuza spunându-mi că mi-am găsit cel mai celebru
meditator. Destinul mă trimisese în acest creuzet, iar eu mă străduiam din răsputeri
să-i validez alegerea. Atunci am hotărât să-i urmez profesorului Mihail,
definitiv, indiferent cât va dura şi „ce preţ“ voi fi nevoită să plătesc.
Abia ieşită din ou, în a doua zi a Creaţiei,
mi s-a cerut să scriu o lucrare. Despre importanţa anamnezei în acurateţea
diagnosticului la bolnavul cardiac. Colegul cârcotaş a fost ales coautor.
Profesorul era preşedinte al Societăţii Române de Cardiologie şi dorea să ne
formeze deprinderea de a redacta texte profesionale. Crucială i se părea
comunicarea publică a experienţei personale. Cunoştea prea bine dictonul „ars
longa, vita brevis“. Propria teză de doctorat, susţinută în 1963, avea titlul
„Contribuţii la etiopatogenia şi profilaxia infarctului de miocard“ şi se baza
pe studiul a 399 de cazuri urmărite timp de zece ani.
Profesorul Mihail Anton ne arăta lumea în
fiecare zi, la curs şi la lucrări practice. Exersam dialogul, făcându-l invidios
pe Socrate însuşi. Despre milă, ne exemplifica cu cerşetorii din faţa
spitalului, spunându-ne că sunt personaje biblice, de aceea nu pier niciodată.
„– Ei îţi întind mâna să-ţi dea Împărăţia Cerurilor, şi tu te faci că nu
observi!“ Bogaţii nu văd cerşetorii, pentru că lor nu le-a fost foame niciodată.
Soborul de la marginea drumului judecă mântuirea. Ne ruga să nu-i ocolim. La
semiologie, în plin egalitarism se preda mila, asemănarea capitală a Omului cu
Dumnezeu. Cursurile profesorului Mihail Anton erau deopotrivă studiu, descriere
şi trăire. Amfiteatrul de la Colţea, plin ochi de martori inocenţi, găzduia
focul sacru: vindecarea.
Cenuşăreasa de atunci, cea care povesteşte azi, crede
cu tărie că oamenii buni nu mor niciodată, ci doar „pleacă puţin“. Pentru că
mi-a fost întotdeauna alături şi pentru că îi datorez totul, sper să-l bucure
aceste puţine rânduri de dragoste, atunci când le va citi, la post restant, în
Rai.
