Un film de pe Animal Planet ne aduce sub privire secvenţe pline de dramatism din
viaţa eroilor săi necuvântători: un leopard târăşte maimuţa, pe care abia a
ucis-o, între ramurile unui arbore, dar, pe când se pregăteşte de festin,
descoperă, agăţat de mamă, puiul acesteia, un ghemotoc de blană din care numai
ochii arată că e viu. Oricât ai fi de stăpân pe tine, nu poţi să nu te
cutremuri la gândul că vei fi martorul unei scene cumplite. Numai că mama natură
are alte legi, mult mai drepte şi mai neclintite decât ale noastre, fiinţe raţionale.
Animalul acela crud şi puternic, care a ucis ca să-şi astâmpere foamea, puţin
descumpănit de descoperirea sa, s-a apropiat de pui, l-a desprins destul de
greu de blana mamei, apucându-l de ceafă cu gura, l-a aşezat la un loc mai
sigur şi apoi l-a lins ca pe propriul pui, l-a lăsat să se agaţe de blana sa,
l-a lins din nou, parcă vrând să-i alunge spaimele. Ce va fi nu este greu de
presupus, puiul fiind prea mic ca să se hrănească singur. Dar… legile supravieţuirii
nu trebuie subestimate.
Filmul evocat ne obligă să ne întrebăm: oare
ce se întâmplă cu noi? Oameni cu raţiune, nu animale. Unde am ajuns? Mass-media
nu ne menajează: o mamă îşi decapitează, cu seninătate, bebeluşul de câteva
luni; o alta, alături de concubin, îşi pune fetiţa abia născută într-o pungă şi
o abandonează, ca pe un gunoi netrebnic, în subsolul unui bloc; un tată
sinucigaş îşi îneacă copiii legaţi de el, neoferindu-le nici şansa zbaterii în
ghearele morţii; o farmacistă anunţă poliţia că a „găsit“ un nou-născut printre
blocuri, de fapt propria sa odraslă… Şi asta numai în decurs de câteva zile!
Unde am ajuns? Cum de s-a degradat în aşa hal sentimentul matern încât să ne
fie ruşine să vedem cum acţionează o sălbăticiune? Unde am coborât? Ce va urma?
Cum mai putem reveni la normalitate?
(…) Cine se face vinovat? Există un vinovat?
Ori – cum înclin să cred – ne aflăm cu toţii, fără deosebire, într-o gravă şi
iremediabilă criză morală, din care nu mai avem puterea să ne desprindem? Ne
dovedim mari maeştri în vorbe goale. Nu poţi deschide un radio sau un televizor
– ce să mai spun de cuvântul scris?! – fără să dai de o cohortă de vorbitori,
palavragii în gol, care de care mai meşter în a desconsidera ori a lua în uşor şi
zeflemea orice ţine de valoare şi morală, orice tendinţă firească de respect şi
apreciere pentru semeni şi pentru propriul neam, fără să uite să-i împroaşte cu
scârnă pe cei care au făcut ceva pentru noi toţi (…).
Nu, nimic nu este întâmplător! Se dovedeşte
că nici cea mai măruntă şi neînsemnată ignorare a realităţilor nu rămâne fără
efecte devastatoare. Oceanele, oricât ar fi de mari, sunt alcătuite din picături
de apă adunate laolaltă. Prea mare este dezmăţul denigrării trăsăturilor
fundamentale ale naţiei, prea tratăm cu indiferenţă istoria mai veche sau mai
recentă a ei, mistificând-o mai rău decât pe vremea meşterului Roller. Prea îi
maimuţărim pe alţii, acceptând şi pledând cu sârg pentru o globalizare la voia întâmplării,
numai să avem ce duce la gură. Deziderat, de altfel, eşuat. Risipim tot ce s-a
strâns de-a lungul mileniilor (fără să uităm să ne batem în piept cu vechimea
noastră, când e vorba de ieşit în frunte), fără nici cel mai mărunt discernământ,
facem topuri imbecile şi plasăm printre cei zece români (însăşi ideea este
deplorabilă!) coafezele şi croitorii deveniţi stilişti şi modele, mânuitorii de
alba-neagra ori ciobani deveniţi miliardari şi hoţomani de duzină ştiuţi şi
dovediţi dar apăraţi cu sârg de slugi cumpărate cu arginţii rămaşi încă din
vremuri biblice. Risipim avuţia naţională cu nonşalanţa cu care ne cerem
dreptul la plăcinta publică, deşi nu am făcut nimic pentru brânza sau făina ei.
Ignorăm obiceiurile străvechi, cu mult mai valoroase decât cele cu iz
comercial, de consum ieftin, pe care le importăm; am uitat de morală, ce să mai
vorbim de ruşine…
Am uitat – oare am ştiut vreodată?! – să ne
facem treaba pentru care avem calificare şi pentru care suntem plătiţi sau
angajaţi, să răspundem când cineva ne trage de mânecă ori ne arată ce ar
trebui, să facem, apelând la păgubosul „nu-i dracu atât de negru“, ca să
constatăm, când e mult prea târziu, că era chiar negru şi negru de tot, ca să
nu mai vorbim de felul poetic în care tratăm lucrurile serioase, în timp ce
poezia adevărată a devenit un fel de mic dejun (suedez, fără îndoială!) anost,
fără gust şi culoare, dar asezonat neapărat cu pornografia aflată la modă, umbră
ticăloasă a celor mai frumoase sentimente omeneşti, şi aplaudată la scenă
deschisă.
Facem, fără alegere, lucrurile de mântuială,
jucăm totul pe ultima carte şi când şi aceasta s-a năruit, ne consolăm repede: asta e!, fără să învăţăm nimic din toate
prin care am trecut.
Îmi dau seama că mă plasez şi eu printre meşterii
în vorbe de care aminteam, cu atât mai de condamnat cu cât nu ofer soluţii. Dar
mai există soluţii pentru halul de decădere în care am ajuns? Tare mă tem că
nu.
Ilustrul George Emil Palade, şi el bântuit
de soarta noastră nedreaptă, afirma că noi, românii, avem o genă pe care nu o
au multe popoare: a renaşterii din
propria cenuşă. La o primă vedere, nu pare vorbă de clacă. Numai că nu poţi
să admiţi cu seninătate că trebuie să ajungem mai întâi cenuşă, pentru ca mai
apoi să redevenim ce-am fost. Unde să mai poţi găsi energiile pentru a lua
totul de la capăt? Măcar practica „cuţitului la os“ intervine ceva mai timpuriu
şi mai poate repara sau îndrepta ceva, înainte de finalul-final gata conturat.
Dar şi ea pare erodată, amorţită, fiindcă se pare că tăişul cuţitului muşcă
deja din os şi cam de mult.
Oare de unde ne pot veni salvarea şi mântuirea?
Să-i aşteptăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi? Să invocăm ipoteticul
făraş de jăratic din poveste, care să ne scuture din amorţeala în care lâncezim?
Cine să ni-l ofere? Sigur ne vom invita unii pe alţii şi vom asista cum se
stinge (şi jăraticul are legile lui!). (…)
Ne-am pus nădejdea în tineret. Dar tineretul
e deja obosit, chinuit, tras pe sfoară şi dezgustat; lipsit de idealuri şi
orizonturi limpezi, le caută în altă parte şi trăieşte de azi pe mâine; nu
cunoaşte modelele (vezi „generaţia expirată“) şi nu crede în eroi, nu dă doi
bani pe istorie şi trecut, nu ştie ce sunt acelea „modele“, pentru că i-au fost
servite „paiaţe“ (…).
Oare ce va fi? Ce se va întâmpla cu noi?
Unde am ajuns? Unde vom ajunge?