Doctori
puțini, medicamente lipsă, scandaluri la ceas despre șpăgi și
corupție, management opincar și caleașcă aurită. Toate ne-au
petrecut în ultimii ani. Lasă ce imagine și-or fi făcut unii,
lasă realitatea palpată de fiecare medic în fiecare zi. În cele
din urmă, adevărul profund e că umblăm ca o curcă beată, cu
sistemul nostru sanitar cu tot, către ziua de mâine.
În
timp ce unii strigă „îndurare”, augurii se cuvin, într-o nouă
primăvară, celor care au ales, și aleg, să îndure. Unii n-au, de
fapt, o altă cale, duc canonul și agonia vocației, monomania
mâinii de chirurg, sau psihopatologia orfeică, una care caută
veșnic s-o readucă înapoi pe Euridice din Infern. Iubim cu pasiune
această meserie, mamă și fiică, amantă și morb, și, pentru o
astfel de iubire, n-avem alt scop, ori altă soartă, decât să
perseverăm, uneori în eroare alteori în candoare.
Recent,
a apărut replica articulată a președintelui Colegiului Medicilor
față de mult hulitul „chestionar de satisfacție a pacientului”
aruncat, anul trecut, de ministrul sănătății. Forul nostru
oblăduitor s-a decis să cheme în instanță Ministerul, cu bună
dreptate, față de perpetuarea acestei practici, una de natură să
afecteze – în opinia doctorului Gheorghe Borcean – inclusiv
confidențialitatea actului medical, dincolo de ștaiful profesiei.
Fapt
este că, la fel ca în alte acte lăcrămoase, autoritățile s-au
găsit să ia la bici tocmai resursa umană, marcă a plăcerii
delațiunii în care ne scăldăm deja de ani (și n-au fost buni).
Ce-o să aflăm, de nu știam deja? Cumva cât s-au mai nemernicit,
între timp, medici ori asistente? Știe cineva să interpreteze
fracțiile generate de-un astfel de chestionar? Avem vreo țintă
de-atins, vreun sputnik
de marcat în medicina românească, această vai-de-mama-ei copilă
a societății? Nu-mi stăpânesc refluxul când văd maliția celor
ce observă că, după implementarea „noului” chestionar,
„satisfacția” a scăzut de la aproape 100% la „sărmanul”
80%. Simpatia pe care o am pentru cifre nu-mi împiedică totuși
retorta logică și amintirea bancului comunist cu capcana perfectă
de șoareci, unde românul a găsit soluția perfectă c-o lamă de
ras, și două stative pe care nu găseai nici nucă, nici alună.
Căci... Și de-aici începe, sper, dușul rece pentru oricine e
curios să facă „sondaje” de opinie. În primul rând,
personalul medical este unul costisitor de creat. Afacerea
universităților care prăsesc doctorași prosperă, dar nu pentru
România. Ce o fi cu noi de tot creăm, urzim doctori cu valoare, dar
fără caracter? Există export paralel nu doar de pastile, dar și
de forță de muncă. Diverși moromeți contemporani au propus
legarea doctorului de glie. Doar că iobăgia medicală susură
anapoda într-o Uniune Europeană care garantează migrația liberă
a forței de muncă. Alții s-au grăbit să zică, de fapt, că
problema e sărmănia renumerației. Care – o știe și Vasilică
de la ANAF – e relativă. Prin vidanjele vieților noastre circulă
nestingheriți bani, care, iată, previn moartea tuturor de foame.
N-o să concureze curând statul cu turma de cotizanți, nu fără
balanță potrivită între morcov și bici, când vine vorba de
plata informală.
Abominația
e și una a cadrelor medii, asistente medicale și infirmiere, acolo
unde stăm mai prost decât pe vremea Ecaterinei Teodoroiu. Nu se mai
duce nimeni spre o altfel nobilă meserie, dar care a fost zdrobită
sub superbia călcâiului atât al doctorului, cât și al
administratorului. Avem o armată plină de generali, goală de
trupe. Iar cele rămase sunt mai degrabă țârcovnice cu discul,
dacă te iei după interminabila litanie – inspirată din fapte
reale – a banilor mărunți care cad, ca mătreața, prin
buzunarele tătăișelor. Căci altfel canci cearșaf alb, nema
plosca, koneț igiena. Bine că putem furniza Spaniei și Italiei
îngrijitoare la pachet, unde se duc pe 500 de euro plus casă și
masă, că la noi nu s-ar băga că le pute. Și e fapt că le pute,
căci mai bine să ștergi un fund în plină Romă, Barcelonă ori
Valladolid, dar măcar ți-ai făcut poze din exoticul Vest, unde ai
totuși un
minim
respect, în timp ce, la noi, ca trufa, e hrană de restaurant.
Majoritatea
spitalelor o farfuridesc, bugetar, cu costurile imense, proporțional
la decontări, cu fondul de salarii, acolo unde e la îndemâna
managerului dacă „dă” sporuri ori dacă „taie” privilegii,
căci legea-l tâmpește și pe el, darămite pe subservienți. Sub
soare nimeni nu e veșnic, cu atât mai mult cu cât tot talentatul
manager visează ca vulpea la o sinecură hospitalieră, acolo unde
să-și hrănească vâna vană a copilăriei, când se visa salvator
de vieți.
Sub
linie, odată trasă, rămâne să aflăm nu cât de mare-i
mulțumirea omului de doctor ori de asistentă, de infirmieră sau
brancard. Alte curiozități ar merita satisfăcute, ce-i drept cu
mai puțin succes la tabloid, la golăneală, la cancan: cam cât a
stat omul cu buba, boala, cu necazul, înainte să meargă la doctor?
Cam care e distanța medie dintre om și spitalul la care s-a dus?
Cam oare pe ce criterii a ajuns el la spitalul X sau la doctorul Y la
care a insistat (inserează aici un făcut cu ochiul) să ajungă?
Lasă ce fac doctorii portavion al fiecărui articol negativ de
presă, dar ce-ar putea explica succesul, reputația celui care
împrejuru-i sfințește loc? Și, dacă aflăm, cum putem să-i
învățăm și pe alții treaba asta?
Da,
doctorul Borcean are dreptate, cine-a gândit chestionarul cu pricina
a fost ostil medicilor. Dar și medicii s-au acomodat deja cadrilului
de coană Chiriță și îndemâna refrenului vai,
vai, vai și e durere...
De
o parte, corpul profesional, de va vrea vreodată să-și schimbe
fața, musai să-și caute un pic în rezumatul profesional. Sunt
prea mulți păcălici printre noi, prea mulți născuți, câțiva
făcuți, până la ultimul lighioane ale preacurviei (că trebuie și nepotu’
să mănânce o pâine albă). De partea-i, deopotrivă, ministerul
merită să-și facă simplissimul calcul că, în cele din urmă,
mulțumirea bolnavului nu începe în spital, cât în absența
bolii. E clar că, de vreme ce s-a îmbolnăvit, are un grad de
nemulțumire. Cu o astfel de gândire boantă, de vătaf, n-o să
alimentăm decât pagini de gazetă și, eventual, vreun Ivan
Turbincă la partid, dornic să vadă graficul, plăcinta, procentul
de povestit apoi, romanțat, la ceas de seară, vreunui moderator
șăgalnic de la tv.
