Puţine dintre articolele scrise de colegi, în numele multora dintre noi, atinşi sau zdrobiţi de reforma în sistemul sanitar, au trezit reacţii publice din partea celor ce ar fi trebuit să aibă răspunsurile pregătite. Nici eu nu-mi amintesc vreo reacţie oficială în ceea ce priveşte propriile-mi tentative. În zecile de ani în care ne-au năpădit tranziţiile, am cunoscut sentimentul că am dreptul să mă plâng doar dacă nemulţumirii exprimate civilizat şi public nu i s-au dat răspunsuri. Un pacient, fost director administrativ al unuia din spitalele desfiinţate dar încă „nereformate“, profund tulburat, găsea mai important necazul personalului decât cel propriu. Omul mai avea câteva luni până la atingerea vârstei de pensionare, dar cei mulţi nu ştiau încotro s-o apuce. Nici vorbă de reangajare în spitalul cel mai apropiat (aflat la câteva zeci de kilometri), necum de mutat cu familiile şi unde? S-ar putea spune că lacătele pe uşi şi redistribuirea personalului (cu salariile ciuntite demult, acum înlocuite cu ajutorul de şomaj) vor aduce belşug şi prospeţime managerială în ceea ce a rămas cât de cât funcţional în asistenţa medicală românească? Nu am văzut niciun guvern dând socoteală pentru propriile greşeli şi apoi cerând umil voie să strângă în continuare cureaua noastră. În multe din spitalele atacate de reformă cu orice preţ, aparatura de laborator, inclusiv imagistică, mobilierul de bună calitate, uneori din donaţii sau procurat cu eforturile personalului, au fost preluate şi inventariate prompt şi cu plăcere de personalul primăriilor. Să ne imaginăm grija pertinentă ce decurge pentru destinul lor. În afara inventarierii populaţiei arondate unui aşezământ cu tradiţie, îngrijit, sponsorizat în anumite zone, ce se oferă acesteia? Dar personalului disponibilizat? Până la reangajare este disponibilizat. Vom afla oare procentajul reangajaţilor în următoarea lună? Până prin 1980–1985, încă existau comune şi sate cu medici absolvenţi. Şi atunci, spitalele mici filtrau cazurile care ar fi sufocat spitalele din oraşe sau pe cele judeţene. Să ne mai amintim că transportul parcă era mai facil, în orice caz cel public. Şi că violenţa sărăciei veritabile încă nu lovise. Punem în loc... ce? Crede cineva că vor putea fi reutilizate, fără pierderi, bunurile aflate acum sub lacăt? Crede cineva că vom putea recârpi destine într-o ţară din care exodul încurajat-dorit al cadrelor medicale este fără comparaţie?

   Nu pot să nu mă gândesc că, pentru mulţi dintre cei în cauză, săptămânile patimilor nu s-au terminat. Dacă mă acuză cineva de patetism, i-aş oferi ghetele nereformate ale celui ce pregăteşte sărbătoarea pascală familiei sale. O avea vreun salariat în familie sau doar elevi şi pensionari?...