Se apropie Crăciunul, examenul de rezidenţiat a trecut, a fost și repartiţia și, pentru unii dintre colegii noștri mai tineri, inimile sunt pline de sentimentul împlinirii și de euforia succesului. Rezi­denţiatul e făcut să fie greu. Așa e peste tot în lume. Raţiunile sunt în primul rând economice: medicii rezidenţi sunt cei mai ieftini și rezistenţi, are sens să fie cei mai munciţi, să ţină gărzile, să alerge peste tot, să facă toată treaba de rutină și uzură, să fie puși mereu în linia întâi. E și ceva bun în acest lucru, înveţi multe așa, dar e bine să vă amintiţi, încă de pe acum, că și timpul dumneavoastră e preţios, că aveţi dreptul să fiţi trataţi ca oameni, nu ca obiecte („împrumută-mi și mie un rezident săptămâna asta, dacă ai unul în plus”).
Vă veţi lovi de ierarhia implacabilă a spitalului și de infinite subtilităţi, afinităţi și inimiciţii demne de Înalta Poartă Otomană. Vă rog: nu daţi niciun centimetru din atenţia, emoţia și interesul dumneavoastră pentru așa ceva. Ţineţi-vă de pe acum deasupra părţii meschine a interacţiunilor omenești, nu le daţi curs, refuzaţi să vă pese.
Oamenii care te formează nu sunt întotdeauna acolo unde crezi. Reîntâlnindu-mă, ani mai târziu, cu colegi de vârsta mea cu care am combătut în rezidenţiat, am avut revelaţia că ei m-au format cel mai mult. S-au născut camaraderii cât să ţină o viaţă. Pe lângă ei, m-a mai format și un profesor bătrân, pensionar, dar care refuza să înceteze să existe. Și pacienţii. Am avut enorm de învăţat de la ei. De partea cealaltă, mulţi oameni care trebuiau să ne înveţe ne-au oferit mult prea puţin.
De unii dintre aceștia ţi se cerea să îţi fie frică. Și chiar ne era! O mare aiureală. Frica nu are ce să caute în vieţile dumneavoastră, alta decât frica de voi înșivă, de limitele voastre, de neatenţia, oboseala și, uneori, de aroganţa voastră. Faţă de cei câţiva care totuși vă vor dărui ceva ca mentori nu trebuie să simţiţi frică, ci ceva între respect și dragoste: dacă nimeriţi peste sentimentul ăsta, ţineţi-vă de omul respectiv și întoarceţi-vă adesea la el. Veţi fi în locul potrivit.
Altfel, dacă aș lua-o de la început, aș varia mult mai mult decorul. Uneori, ţi se cere tacit să rămâi pe loc, chiar neglijând alte stagii. Altă mare aiureală. Schimbaţi stagiile, schimbaţi îndrumătorii, schimbaţi și ţara din când în când. Sunt prea multe de văzut și prea puţin timp.
Și fiți foarte atenți la cum vă simțiți acum. Entuziasmul și credinţa că veţi face bine și că veţi schimba lumea. O bună parte din emoţia de acum se va risipi, căci așa sunt oamenii, nu pot trăi prea multă vreme cu prea multe emoţii, bune sau rele. Că or să vină și alea rele.
Dar un sâmbure auriu trebuie să rămană. Doar l-aţi câștigat atât de greu. Puneţi-l undeva bine, în cel mai preţios loc al firii dumneavoastră, de unde să lumineze totul în jur, permanent, chiar și când o să aveţi optzeci și cinci de ani. Și, cel mai important, scrieţi-mi din când în când, să știu și eu ce mai faceţi.