Viteza de procesare a informaţiei, memoria spaţială și luarea deciziilor sunt cele trei funcţii cognitive de care șahiștii au nevoie, după cum aminteam în articolul anterior din această serie.

Ideea nu este doar intuitivă, ci se bazează pe date obiective, obţinute din două surse de cercetare. Una este sursa oferită de studiile psihologice, care compară abilităţile cognitive ale marilor maeștri cu cele ale jucătorilor amatori.

Așa s-a observat că marii maeștri ai șahului utilizează tipare vizuale care le ghidează jocul. A doua este constituită de studiile imagistice ale creierului, cu plasarea maeștrilor într-un PET-CT în timp ce joacă.

Ariile cele mai active sunt: lobul parietal și cel frontal stâng pentru funcţii spaţiale; joncţiunea temporo-parietală, care procesează stimuli vizuali complecși; cortexul prefrontal și aria temporală medie, care generează soluţii la problemele complicate.

Totodată, există o preocupare intensă pentru studierea factorilor implicaţi în luarea deciziilor. Ce se evidenţiază pe imagini este legătura dintre amigdală și cortexul prefrontal – în luarea deciziilor, emoţiile (amigdala) sunt tot atât de importante ca și logica (cortexul prefrontal). De aceea, oamenii cu inteligenţă emoţională ridicată sunt mai buni la soluţionarea
problemelor.

Un indicator al inteligenţei umane

Gary Kasparov a spus că „șahul este Drosophila gândirii”. De peste 100 de ani, această musculiţă este folosită în testările genetice, pentru că are capacitatea de a se reproduce foarte repede.

Spusele lui Kasparov se referă la faptul că șahul poate fi folosit pentru a evalua inteligenţa unui om. Aceeași noţiune o întâlnim și la Alfred Binet, cel care a dezvoltat testul IQ.

Un coleg psihiatru mi-a povestit că acum zece ani a prescris Galantamină unui pacient cu tulburare bipolară de tipul II, sperând să-i îmbunătăţească potenţialul cognitiv (era tot ce putea încerca pe atunci, acum nu ar mai recomanda substanţa). Pacientul i-a spus că nu a remarcat nicio diferenţă după administrarea tratamentului, cu excepţia faptului că juca mai bine șah.

Joc sportiv și metodă terapeutică

Rezultatele unui studiu* efectuat, în Franţa, pe 26 de pacienţi cu schizofrenie cronică, au arătat că practicarea șahului poate îmbunătăţi calitatea vieţii persoanelor cu această afecţiune.

În cadrul cercetării, unii subiecţi au primit tratamentul obișnuit pentru schizofrenie, iar alţii au fost înscriși la antrenamente de șah. După cinci săptămâni, în grupul jucătorilor de șah s-a observat o îmbunătăţire considerabilă a rezultatelor obţinute la teste care le evaluează capacitatea de planificare și de rezolvare a problemelor, nivelul de stăpânire de sine sau funcţionarea persoanei în lumea reală, mai precis, abilitatea de a se adapta intuitiv la o schimbare.

Terapia prin șah este ieftină, ușor de pus în practică și lipsită de pericole. Deși, în ceea ce privește acest ultim aspect, unele voci spun că șahul ar genera schizofrenie, iar „Gambitul Damei” atinge și acest aspect. Șahul are tendinţa de a provoca dependenţă.

Cu mult înainte de apariţia jocurilor pe computer, existau îngrijorări că minţile tinere se pot pierde în cutia de șah. Însuși Einstein evita șahul din acest motiv, spunând că „te poate prinde în mrejele lui, încătușând mintea și creierul, astfel că libertatea interioară, chiar și a celui mai puternic om, are de suferit”. Jurnalistul Bill Hartston a fost de altă părere, afirmând că „șahul nu îi face pe oameni nebuni, ci îi ţine pe cei nebuni în toate minţile”.

Există însă multe alte studii care evidenţiază beneficiile mentale ale jocurilor ca șahul sau variantele lui estice, Go și Shogi. Acestea ascut abilităţile mentale ale copiilor, reduc simptomele ADHD și ale depresiei, și, probabil, previn demenţa, ca de altfel toate activităţile care antrenează mintea umană.

Citiți și: „Gambitul Damei” și derapajul psihofarmacologic