Vreme de douăzeci și cinci de ani, cea mai importantă resursă a
sistemului medical românesc, medicii, a fost total neglijată. Din ignoranță sau
din rea-voință. Am ajuns puțini, nemotivați, nepregătiți sau în fața organelor
de anchetă. Scriu aceste rânduri ca medic ortoped care a fost nevoit să lucreze
în Marea Britanie din cauza lipsei totale de perspectivă din România. M-am
întors cu niște idei în urma contactului cu un sistem foarte bine organizat,
idei pe care le voi enunța concis în cele ce urmează.
Trebuie să profităm de expertiza acumulată în zeci de ani de
națiunile civilizate din vestul Europei și, asemenea slovenilor care au copiat
sistemul de sănătate austriac, să ne alegem un model (englezesc, franțuzesc,
spaniol sau scandinav) pe care să îl urmăm. Timpul nu ne mai permite să
experimentăm modele originale românești.
Salarizarea adecvată a medicilor trebuie să fie prioritară în
cadrul discuțiilor purtate cu guvernanții noștri. Ei trebuie forțați să
înțeleagă că o profesie în care formarea durează 10–13 ani merită să fie pe
prima treaptă a salarizării, acolo unde sunt și magistrații. Exact cum se
întâmplă în vestul Europei. Trebuie explicat foarte clar opiniei publice și
decidenților că nu vrem salariile din Marea Britanie sau Norvegia, ci unele în
acord cu puterea economică a acestei țări. Astfel, PIB-ul nostru pe cap de
locuitor nu este de zece ori mai mic decât al Marii Britanii, dar eu, ca medic
primar ortoped, am 500 de euro pe lună, în vreme ce un specialist din sistemul
britanic are vreo 5.000 de euro.
Dacă factorul politic va înțelege că prin salarizare adecvată va
opri exodul, va elimina ciubucul și va atrage cu adevărat elita tineretului
românesc către această profesie, cea mai gravă problema a medicinii românești
va fi rezolvată.
Pregătirea viitorilor specialiști trebuie să fie făcută cu
adevărat! Majoritatea viitorilor chirurgi ajung la momentul examenului de
specialitate fără să fi efectuat nici 10% din operațiile din curricula de
pregătire. Medicii formatori din cadrul universităților trebuie responsabilizați
și obligați să ofere rezidenților oportunități de deprindere a unui set de
abilități necesare tratării pacienților. Iar relația dintre formator și
rezident trebuie să fie bilaterală, astfel încât și cariera formatorului să
depindă de calitatea educației pe care o oferă. Și acest lucru va fi facilitat
de o salarizare adecvată. Nemaifiind dependent de ciubucul oferit de pacient,
medicul formator își va asuma cu adevărat rolul de profesor.
Odată încheiat rezidențiatul, tânărul specialist trebuie să
cunoască rapid ce oportunități are în țară. Ministerul Sănătății trebuie să-și
asume acest rol și să ofere pe o platformă online o situație exactă a
necesităților din toată țara. Eventual și o situație a viitoarelor poziții
libere pe cinci-șase ani, astfel încât și absolvenții de Medicină să-și aleagă
un tip de rezidențiat adecvat zonei în care și-ar dori să practice ca medici
specialiști. În prezent, lucrurile se mișcă penibil de greu. Țara este plină de
secții închise din cauză că medicii s-au pensionat ori au plecat, iar singura
modalitate de a te informa este să ai norocul să găsești în „Viața medicală“ un
anunț. În Dâmbovița s-au închis recent două secții de pediatrie (Moreni și
Pucioasa), în vreme ce la mortalitea infantilă în Europa, România conduce
detașat.
O să spuneți că probabil nu există bani, ceea ce este total
fals. Este suficient să vă uitați pe site-ul Organizației Mondiale a Sănătății
la statisticile pe țară și o să vedeți un adevăr dureros: România este țara
europeană care alocă cel mai mic procent din PIB-ul pe cap de locuitor către
sănătate!
