Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Roşu pe linie

Viața Medicală
Dr. Gabriel DIACONU marţi, 14 octombrie 2014
   Anul 1798 rămâne, în istorie, unul cvasibanal. Dar nu de tot. La 7 iunie, Thomas Malthus publica eseul care-i va păstra numele peste generaţii („Eseu privind principiul populaţiei“). O lună mai târziu, Napoleon cucerea Alexandria, aspirând să devină un Iskander al Renaşterii. Iar în Jurnalul de filozofie, chimie şi arte naturale, un tânăr de 23 de ani publica un articol cu titlu bombastic: „Fapte extraordinare privind vederea în culori (cu observaţii)“. Era John Dalton. Observaţii, evident, personale. Juvenilul nu deosebea prea bine roşul de verde, lucru interpretat în literatura vremii ca fiind o teribilă „ciudăţenie în percepţia culorilor ş...ţ aproape indubitabil cauzată de o tulburare a umorilor, probabil vitrosul, care e colorat de o modificare a albastrului“ (în Nicholson şi colab, 1799).
   Anul 2014 – sunt şanse – va rămâne în istorie de asemenea ca unul cvasibanal. Mai puţin un fenomen despre care aş spune că reprezintă o isterie în masă la moment aniversar al Revoluţiei Române şi, concomitent, al febrei roşii. Se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului. Căutam, zilele trecute, să-mi aduc aminte dacă s-a mai făcut, de când scriu, atâta paradă de Ceauşescu, veleităţile lui de conducător, preferinţele lui culinare şi – printre rânduri – modestia lui în viaţa privată (amintiri de menajeră analfabetă, cum remarcă un articol din Historia). Aidoma, căutam să văd dacă există un alt moment când, pe vreo arenă naţională, să aibă loc un eveniment cu atâta frisson precum cel al drapelanţilor roşii ori când vreun personaj public să iasă într-un ciudat autodafé în care susţine că e ofiţer al serviciilor secrete, sub acoperire.
   Medicul nu face politică. Psihiatrul, dacă păstrează un minim de rigor magisteric, contemplă psihoticismul implicit al unor astfel de întâmplări la nivel de grup, dar, pe cât posibil, le ţine pentru sine. Şi totuşi, noi, ca grup, ciraci ai lui Asclepios, suntem legaţi la brâu de viaţa socială. Iar sănătatea nu e întotdeauna un cap de tabel sau un decont la casierie. Uneori, sănătatea se intersectează cu politica, deocamdată la noi doar din direcţia politicii înspre periferie şi mai puţin în sens invers. În intersecţie, mai ales când nu ai reguli coerente de circulaţie, ai două opţiuni. Fie dai tuturor prioritate, deci stai, fie te bagi. Cititorul va fi deci informat de opţiunea subsemnatului.
   Roşul comunist, nuanţă intim înţeleasă de românul născut înainte de 1989, e o molimă ale cărei urme, ca în intoxicaţia cu arsenic, rămân peren până în vârf de fanere. Nu vorbim de ideologie, ci de dispreţul profund al comuniştilor pentru individ, pentru drepturile şi libertăţile lui, care sunt substituite nevoilor organizaţiei, partidului. Bolşevismul a făcut, în 100 de ani care se vor aniversa în curând de la Octombrie roşu, cele mai multe victime. Stalin a lăsat în urmă peste 40 de milioane de morţi. Marele salt înainte al lui Mao, la sfârşitul anilor ’60, s-a făcut pe seama a 45 de milioane de vieţi sacrificate în numele producţiei cincinale de fier şi orez. Iar Regatul român a fost decapitat la vârf de pistolet şi 20 de milioane de oameni au devenit, pentru jumătate de secol, sclavi moderni ai Epocii de Aur. Orice apologie a regimului comunist este nu doar periculoasă, ci infam perfidă, pentru că stă pe o înţelegere aberantă a vremurilor trăite recent. Orice reviriment al roşului, în strai modern şi ţipător spoit, ar trebui să alerteze posesorul de gând şi înţelegere. Împotriva ei, intelectualul, profesionistul, omul educat – în cele din urmă nucleul dur al supravieţuirii esenţei unei naţii – e obligat să ia poziţie. Niciodată astfel de vremuri nu au voie să se întoarcă. Daltonismul psihologic al românului nu vorbeşte de altceva decât de otrava seducătoare a primei căderi din Rai, dictatura proletariatului anilor ’50, care a prins vârfurile elitei româneşti în turnuri de fildeş, aşa cum, la alţi 50 de ani distanţă, pare că s-au refugiat din nou în faţa politrucului trimis în funcţie de manager, de membru al consiliului de administraţie – toate ilustre forme de micromegalomanie. Cuprinşi de diverse nostalgii sistemice ale medicinii predecembriste poate unii vor observa că totuşi lucrurile erau „mai bine organizate“ à l’époque. Medicina de dispensar. Epidemiologia. Pediatria. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am să uit poveştile despre măcelul profesional care s-a petrecut în psihiatrie după 1947, despre umilirea doctorului Petre Tomescu, ultimul ministru al sănătăţii, un eminent psihiatru. N-am să uit felul în care i s-au luat toate titlurile ştiinţifice şi cum, după ce şi-a ispăşit pedeapsa împreună cu ceilalţi din lotul Antonescu, a fost „reintegrat în muncă“ la coada vacii la Spitalul Central (azi Obregia), unde director ajunsese Constanţa Parhon-Ştefănescu, după un scurt interimat al lui Parhon însuşi şi apoi al profesorului Urechia. Flegma pe obrazul psihiatriei româneşti n-a fost încă lustrată şi omul tânăr, contemporanul meu de generaţie, trăieşte în minciună şi în uitare în timp ce-şi caută de lucru prin Suedia, Norvegia sau prin ţări mai calde, cu climat mai temperat. Mă uit cum se veştejesc şi pier profesori în timp ce eşalonul doi vine din urmă cu o conştiinţă de rubin şi-o silă înspăimântătoare pentru ce ne uneşte pe toţi la masă: binele pacientului care ne-aşteaptă pe culoar. Mă uit cum se oferă poziţii, cum se dau funcţii, cum se împarte azima academică, cum se felicită daltonist pe daltonist, cum se ascunde adevărul sub mese, în timp ce frenezia unei false amintiri cuprinde o Românie sătulă de pungaşul cel nou în amintirea pungaşilor vechi şi nu-mi pot reprima o revoltă internă pe care sper să o transmit şi celor de-aici. Voi chiar aţi uitat? Şi chiar nu vă pasă? În cuvintele lui Ion Diaconescu, răposatul, oamenii fac vremurile, nu invers. Oamenii cui sunteţi voi? Şi în ce vremuri cutezăm să păşim? Sănătatea românească a ajuns deja în călcâiul de partid, acolo unde nu va fi fost niciodată, decât în anii ’50, în vremuri tulburi şi ruşinoase. Şi-n forul nostru superior, în Colegiul din care facem parte toţi, culoarea vârfului e roşie. Roşii sunt pilonii centrali. Roşii contraporţii. Roşii sunt uşile. Roşii sunt clanţele. Roşii sunt husele de pe scaune. Roşii ca mănuşile pe care le-aruncă la coş chirurgii când ies din săli de operaţie sictiriţi de ce văd, sictiriţi de ce au, sictiriţi de ziua de mâine. Roşii ca bulinele de somn pe care le iau neurastenicii. Roşii ca ruşinea din noi.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC