Anul
1798 rămâne, în istorie, unul cvasibanal. Dar nu de tot. La 7 iunie, Thomas
Malthus publica eseul care-i va păstra numele peste generaţii („Eseu privind
principiul populaţiei“). O lună mai târziu, Napoleon cucerea Alexandria,
aspirând să devină un Iskander al Renaşterii. Iar în Jurnalul de filozofie,
chimie şi arte naturale, un tânăr de 23 de ani publica un articol cu titlu
bombastic: „Fapte extraordinare privind vederea în culori (cu observaţii)“. Era
John Dalton. Observaţii, evident, personale. Juvenilul nu deosebea prea bine roşul
de verde, lucru interpretat în literatura vremii ca fiind o teribilă „ciudăţenie
în percepţia culorilor ş...ţ aproape indubitabil cauzată de o tulburare a
umorilor, probabil vitrosul, care e colorat de o modificare a albastrului“ (în
Nicholson şi colab, 1799).
Anul
2014 – sunt şanse – va rămâne în istorie de asemenea ca unul cvasibanal. Mai puţin
un fenomen despre care aş spune că reprezintă o isterie în masă la moment
aniversar al Revoluţiei Române şi, concomitent, al febrei roşii. Se împlinesc
25 de ani de la căderea comunismului. Căutam, zilele trecute, să-mi aduc aminte
dacă s-a mai făcut, de când scriu, atâta paradă de Ceauşescu, veleităţile lui
de conducător, preferinţele lui culinare şi – printre rânduri – modestia lui în
viaţa privată (amintiri de menajeră analfabetă, cum remarcă un articol din Historia). Aidoma, căutam să văd dacă
există un alt moment când, pe vreo arenă naţională, să aibă loc un eveniment cu
atâta frisson precum cel al drapelanţilor
roşii ori când vreun personaj public să iasă într-un ciudat autodafé în care susţine că e ofiţer al
serviciilor secrete, sub acoperire.
Medicul
nu face politică. Psihiatrul, dacă păstrează un minim de rigor magisteric, contemplă psihoticismul implicit al unor astfel
de întâmplări la nivel de grup, dar, pe cât posibil, le ţine pentru sine. Şi
totuşi, noi, ca grup, ciraci ai lui Asclepios, suntem legaţi la brâu de viaţa
socială. Iar sănătatea nu e întotdeauna un cap de tabel sau un decont la
casierie. Uneori, sănătatea se intersectează cu politica, deocamdată la noi
doar din direcţia politicii înspre periferie şi mai puţin în sens invers. În
intersecţie, mai ales când nu ai reguli coerente de circulaţie, ai două opţiuni.
Fie dai tuturor prioritate, deci stai, fie te bagi. Cititorul va fi deci
informat de opţiunea subsemnatului.
Roşul
comunist, nuanţă intim înţeleasă de românul născut înainte de 1989, e o molimă
ale cărei urme, ca în intoxicaţia cu arsenic, rămân peren până în vârf de
fanere. Nu vorbim de ideologie, ci de dispreţul profund al comuniştilor pentru
individ, pentru drepturile şi libertăţile lui, care sunt substituite nevoilor
organizaţiei, partidului. Bolşevismul a făcut, în 100 de ani care se vor
aniversa în curând de la Octombrie roşu, cele mai multe victime. Stalin a lăsat
în urmă peste 40 de milioane de morţi. Marele salt înainte al lui Mao, la sfârşitul
anilor ’60, s-a făcut pe seama a 45 de milioane de vieţi sacrificate în numele
producţiei cincinale de fier şi orez. Iar Regatul român a fost decapitat la
vârf de pistolet şi 20 de milioane de oameni au devenit, pentru jumătate de
secol, sclavi moderni ai Epocii de Aur. Orice apologie a regimului comunist
este nu doar periculoasă, ci infam perfidă, pentru că stă pe o înţelegere
aberantă a vremurilor trăite recent. Orice reviriment al roşului, în strai
modern şi ţipător spoit, ar trebui să alerteze posesorul de gând şi înţelegere.
Împotriva ei, intelectualul, profesionistul, omul educat – în cele din urmă
nucleul dur al supravieţuirii esenţei unei naţii – e obligat să ia poziţie.
Niciodată astfel de vremuri nu au voie să se întoarcă. Daltonismul psihologic
al românului nu vorbeşte de altceva decât de otrava seducătoare a primei căderi
din Rai, dictatura proletariatului anilor ’50, care a prins vârfurile elitei
româneşti în turnuri de fildeş, aşa cum, la alţi 50 de ani distanţă, pare că
s-au refugiat din nou în faţa politrucului trimis în funcţie de manager, de
membru al consiliului de administraţie – toate ilustre forme de
micromegalomanie. Cuprinşi de diverse nostalgii sistemice ale medicinii
predecembriste poate unii vor observa că totuşi lucrurile erau „mai bine
organizate“ à l’époque. Medicina de
dispensar. Epidemiologia. Pediatria. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu n-am să uit
poveştile despre măcelul profesional care s-a petrecut în psihiatrie după 1947,
despre umilirea doctorului Petre Tomescu, ultimul ministru al sănătăţii, un
eminent psihiatru. N-am să uit felul în care i s-au luat toate titlurile ştiinţifice
şi cum, după ce şi-a ispăşit pedeapsa împreună cu ceilalţi din lotul Antonescu,
a fost „reintegrat în muncă“ la coada vacii la Spitalul Central (azi Obregia),
unde director ajunsese Constanţa Parhon-Ştefănescu, după un scurt interimat al
lui Parhon însuşi şi apoi al profesorului Urechia. Flegma pe obrazul
psihiatriei româneşti n-a fost încă lustrată şi omul tânăr, contemporanul meu
de generaţie, trăieşte în minciună şi în uitare în timp ce-şi caută de lucru
prin Suedia, Norvegia sau prin ţări mai calde, cu climat mai temperat. Mă uit cum
se veştejesc şi pier profesori în timp ce eşalonul doi vine din urmă cu o conştiinţă
de rubin şi-o silă înspăimântătoare pentru ce ne uneşte pe toţi la masă: binele
pacientului care ne-aşteaptă pe culoar. Mă uit cum se oferă poziţii, cum se dau
funcţii, cum se împarte azima academică, cum se felicită daltonist pe
daltonist, cum se ascunde adevărul sub mese, în timp ce frenezia unei false
amintiri cuprinde o Românie sătulă de pungaşul cel nou în amintirea pungaşilor
vechi şi nu-mi pot reprima o revoltă internă pe care sper să o transmit şi
celor de-aici. Voi chiar aţi uitat? Şi chiar nu vă pasă? În cuvintele lui Ion
Diaconescu, răposatul, oamenii fac vremurile, nu invers. Oamenii cui sunteţi
voi? Şi în ce vremuri cutezăm să păşim? Sănătatea românească a ajuns deja în călcâiul
de partid, acolo unde nu va fi fost niciodată, decât în anii ’50, în vremuri
tulburi şi ruşinoase. Şi-n forul nostru superior, în Colegiul din care facem
parte toţi, culoarea vârfului e roşie. Roşii sunt pilonii centrali. Roşii
contraporţii. Roşii sunt uşile. Roşii sunt clanţele. Roşii sunt husele de pe
scaune. Roşii ca mănuşile pe care le-aruncă la coş chirurgii când ies din săli
de operaţie sictiriţi de ce văd, sictiriţi de ce au, sictiriţi de ziua de
mâine. Roşii ca bulinele de somn pe care le iau neurastenicii. Roşii ca ruşinea
din noi.
