Ceea ce numim o sumă statistică a unor celule este de fapt o sumă sintetică a populaţiei de celule, ele având întotdeauna un factor ordonator (coordonator). Fără a lungi argumentarea, molusca, dacă nu ar avea un organ coordonator, nu ar putea exista. Pe măsură ce organismele devin mai complexe, coordonarea este tot mai sofisticată. Rolul factorului coordonator este unul antientropic. Ce înseamnă disfuncţia sistemului nervos vegetativ pentru organism sau a sistemului endocrin pentru metabolism? Cu alte cuvinte, fără factorul coordonator antientropic nu poate exista viaţă.

     Societatea este un sistem de rang superior, supraentitar uman. Fără coordonare, o societate devine anarhică, se prăbuşeşte în haos şi tinde să dispară. Coordonarea este realizată de aşa-zisele organe sociale: Justiţie, Învăţământ, Sănătate etc. În fapt, fiecare din aceste „organe“ este un sistem de sine stătător, supraintegrat în societate. Nivelul de calitate al societăţii depinde de funcţionarea optimă a tuturor acestor sisteme, a căror funcţionare optimă este, la rândul său, dependentă de reglajele sociale intersistemice şi de gradul de performanţă al organizării fiecărui sistem, tradus prin gradul de performanţă funcţională. Aşadar, ajungem şi aici la factorul de coordonare antientropică, de structurare.

     Din păcate, la ora actuală, în societăţile răsăritean-europene se face o gravă confuzie între coordonare şi conducerea dictatorială centralizată. Această confuzie a dus la desfiinţarea factorilor coordonatori antientropici, cu rol structurant, reflectat prin performanţa funcţională.

     Descentralizarea, deziderat democratic, nu trebuie să afecteze punerea în practică a principiilor amintite. A lăsa întreaga decizie la nivelul unor factori locali, care nu sunt de specialitate, induce riscul ca reţeaua sanitară să devină anomică şi să nu mai poată satisface necesarul real de asistenţă sanitară a populaţiei. Cultură medicală a unui primar din oraşele de provincie (şi nu doar aici!) şi a consilierilor care propun, votează, ori taie... nu este o garanţie a calităţii organizării sanitare.

     Putem ajunge ca, de exemplu, un judeţ cu şase-şapte sute de mii de locuitori să aibă 500 de paturi de Neurologie şi 100 de Psihiatrie, în funcţie de personalităţile locale şi de „muşchii“ lor, pe când necesarul este exact invers. Exemplul este unul imaginar şi extrem, dar acest tip de dereglare deja există, pentru că nu se ţine cont de prevalenţa bolilor şi de necesităţi.

     Trebuie păstrat un factor ordonator central, care să garanteze, prin structura sistemului, potenţialul optim de asistenţă sanitară a populaţiei. Implicarea structurilor locale în asigurarea bazei materiale este altceva, o altă problemă, care şi ea trebuie să fie flexibilă şi diversificată în funcţie de importanţa locală, judeţeană, zonală ori republicană a unităţii. Până şi aceste subgrupe trebuie ramificate sistemic. Ce faci cu un spital situat într-o comună? Avem destule de acest gen şi sunt necesare. În plus, spitalele care servesc şi ca baze de învăţământ universitar medical necesită un statut special (uşor de argumentat) şi o conducere specifică, diferită de cea a spitalelor curente. Dar ambele probleme, a structurii optime şi a asigurării materiale a acestei structuri, sunt doar premisele unei activităţi medicale performante. Calitatea actului medical este o problemă extraadministrativă, deşi grefată pe primele două. Ea este funcţia, dar, cum spuneam, şi funcţia are nevoie de un factor ordonator (coordonator). Acesta este factorul metodologic. Exact cum auditul financiar asigură corecta evoluţie financiară a unei instituţii, la fel auditul metodologic trebuie să asigure un corect nivel calitativ al activităţii medicale.

     Desfiinţarea activităţii metodologice de către miniştri incapabili de a înţelege sistemul a fost o eroare, pe care o plătim prin gravele exemple pe care mijloacele de comunicare în masă le scot în faţă atât de frecvent. Reluarea activităţii metodologice la nivelurile judeţene, zonale şi republicane (sau într-o formulă combinată, decisă de specialiştii fiecărei discipline) este absolut necesară. Dar nu va deveni eficientă decât din momentul în care cei responsabili metodologic vor dispune şi de mijloacele administrative, legale, de corectare a abaterilor de la calitate, când şi dacă vor avea un cuvânt greu de spus în organizarea activităţii medicale, chiar de „a da de pământ“ cu cei vinovaţi. O societate autentic democratică şi performantă profesional se naşte greu şi, în această privinţă, suntem cu toţii datori viitoarelor generaţii.