Profesorii sunt expuși unor factori
de risc pentru sănătate despre care se vorbește public prea puțin.
Munca didactică ține, evident, de vocație și adesea acesta este
singurul aspect care îi motivează pe cei ce și-au luat asupra lor
misiunea nobilă de a-i educa pe copii și tineri. Din păcate însă,
statutul profesorilor în societatea noastră este în cădere. Prost
remunerați, desconsiderați uneori chiar de la nivelul cel mai de
sus al statului, majoritatea continuă să-și facă datoria pe
drumul unui fel de apostolat care ar merita mai mult sprijin din
partea noastră.
Stresul
ocupațional
Deși nu există diferențe
semnificative în privința riscului de afectare a sănătății
mentale față de alte categorii profesionale – cu excepția
observării unei prevalențe mai mari a tulburărilor de anxietate pe
întreaga durată a vieții (1), stresul ocupațional și sindromul
„burnout“ rămân cele mai frecvente probleme de sănătate ale
profesorilor. România are o situație particulară și în această
privință. Astfel, un studiu (2) realizat între anii 2007 și 2009,
pe un eșantion de 178 de cadre didactice din județul Iași a
arătat, în legătură cu epuizarea emoțională și
depersonalizarea, un scor mai înalt în comparație cu grupuri
similare din restul Europei.
Aceasta deschide, din punctul nostru
de vedere, perspectiva unor întrebări de cercetare noi, care să ia
în considerare condițiile specifice social-istorice și economice.
Același studiu a arătat, de asemenea, că vechimea (care presupune,
teoretic, o mai bună adaptare la situațiile diverse din procesul de
învățământ) nu îi protejează pe profesori de epuizarea
afectiv-emoțională, depersonalizare și scăderea eficienței în
muncă. Dimpotrivă (și paradoxal la prima vedere), există în timp
un cumul în acest sens, care se reflectă în starea de sănătate.
Factorii
cauzali ai stresului profesional la această categorie profesională
sunt reprezentați de cerințele de pregătire permanentă (mai multe
decât în alte domenii), lipsa de autonomie și neparticiparea în
luarea deciziilor, atmosfera de competitivitate cu ceilalți colegi
sau superiori, lipsa recunoașterii sociale a statutului profesional,
problemele de disciplină la clasă, birocrația, numărul de sarcini
de serviciu peste nivelul resurselor individuale de timp și energie,
lucrul în sistem deadline,
lipsa de motivare în învățare a elevilor, hărțuirea psihologică
din partea superiorilor și chiar a colegilor și, nu în ultimul
rând, remunerarea inadecvată (3).
Terenul
experimentelor sociale
Nu puține cercetări (Guyton, 1981;
Lazarus and Folkman, 1984; Cooper & Cartwright, 1994; Quick,
Nelson & Hurrell, 1997; Humphrey, 1998) arată o legătură
directă și clară între acest tip de stres și boli precum
hipertensiunea arterială, afecțiunile coronariene, infarctul,
ulcerul, cancerul și ciroza hepatică. Aceasta este de fapt
adevărata problemă.
Profesorii sunt – alături de
medici și asistente medicale – una din categoriile profesionale
cele mai expuse la stres, nu numai din cauza solicitărilor legate de
natura propriu-zisă a muncii, dar și din cauza presiunilor de la
nivelul societății în ansamblul ei. Astăzi, toată lumea are o
părere despre educație. În familie se discută despre școală,
chiar dacă disponibilitatea și posibilitățile părinților pentru
comunicarea reală cu profesorii au scăzut mult în ultimul timp.
Societatea, prin mass-media, se arată și ea, chiar dacă mai mult
în perioada examenelor, „interesată“ de ceea ce se întâmplă
cu școala. Statul pare că și-a găsit, la rândul său, în
sistemul de învățământ un teren bun pentru experimente sociale,
fără ca prin aceasta să apară și semne de îmbunătățire a
lucrurilor.
Blocajele
din învățământ?
În privința cerințelor de
pregătire este limpede că ar putea fi făcută o selecție mai
riguroasă a cursurilor și activităților la care profesorii sunt
obligați să participe. Unele dintre ele sunt doar pentru bifarea în
tabelul de activități și consemnarea în rapoarte și nu aduc
noutăți utile în practica educațională – unele „cercuri
pedagogice“, de exemplu.
În plus, activitățile extrașcolare
tind uneori să ia locul, în importanță, orelor de curs. O
temperare a entuziasmului (de tip „activist“) pentru activitățile
de acest fel ar fi binevenită, pentru că există riscul
marginalizării scopurilor educației. Pe de altă parte, activități
care ar fi cu adevărat utile sunt din ce în ce mai puține. Din
motive birocratice, a devenit, de exemplu, mult mai complicat să
organizezi azi excursii cu elevii, ceea ce le răpește acestora
șansa de a învăța „pe teren“, din muzee și din contactul cu
locurile vizitate, lucruri importante legate de trecutul istoric,
artă, știință și natură, ca să nu mai vorbim despre creșterea
coeziunii de grup.
În ceea ce privește lipsa de
autonomie, aceasta se întrevede din modul în care directorii de
unități școlare (majoritatea numiți politic în funcție)
controlează autoritarist activitatea profesorilor. Profesorii
creativi sunt obligați să se limiteze la cadrele organizatorice
impuse, iar inițiativele personale nu sunt bine văzute și oricum
nu sunt discutate. Pe de altă parte, chiar dacă nu toți profesorii
„merită“ autonomia, iar niște criterii mai clare, care țin de
verificări periodice corecte și aducerea la zi a standardelor de
pregătire, ar fi necesare, este important ca profesorul să aibă
sentimentul că este investit cu încredere (pe baza pregătirii),
pentru a fi eficient și a avea satisfacția muncii sale (4).
De asemenea, faptul că deciziile se
iau foarte des fără consultarea tuturor cadrelor, evitându-se
discutarea reală a problemelor în consiliile profesorale, este de
natură să descurajeze și să de-motiveze profesorii, care adoptă
din această cauză atitudini de retragere și autoizolare, ceea ce
se răsfrânge, firește, și asupra stării lor de sănătate.
Educația
sexuală și disciplina la clasă
În plus, un fel de întrecere
neproductivă se infiltrează în colectivele didactice, încurajată
de directori, care se limitează la numărarea activităților,
neglijând calitatea, autenticitatea și importanța lor pentru
eficiența procesului de învățământ în raport cu finalitățile.
Sunt încurajate genul de activități la modă, „ecologiste“ sau
„educativ-sanitare“, multe dintre ele având o abordare
inadecvată (de exemplu, așa-numitele „ore de educație sexuală“),
tributare adesea noilor ideologii, ocolind aspectele etic-morale și
ignorând oricum valorile tradiției și cultura unei comunități.
Problemele de disciplină la clasă
au devenit, cum se știe, din ce în ce mai frecvente și mai grave
în ultimii ani (cu acte de violență verbală și fizică), iar
lipsa de motivare în învățare a elevilor, indiferent de cauze
(incertitudinea inserției profesionale după absolvire, mediatizarea
cazurilor de „succes“ fără background educațional etc.) se
adaugă la sentimentul „lipsei de sens“ pe care îl trăiesc cei
mai mulți profesori.
Nu este ușor, evident, pentru
profesori să audă despre ei că „în definitiv lucrează doar
câteva ore pe zi și au vacanțe“. În realitate, dincolo de
cursuri, tot timpul lor este ocupat cu documentarea permanentă,
proiectele de lecție, munca de corectare a lucrărilor, discuțiile
cu părinții și alte activități de acest fel.
Peste toate, hărțuirea psihologică
– fenomen care, alături de proasta remunerare, are un impact cu
adevărat covârșitor asupra sănătății individuale și a
climatului educațional – a început să fie tot mai frecvent
pomenită în mărturisirile cadrelor didactice pe multe forumuri de
discuție online și în alte împrejurări. Probat și de cercetări
pe această temă (5), fenomenul este practic la vedere și oricine
intră într-o școală poate observa un climat nefiresc, tensionat,
nepotrivit cu scopurile și finalitățile pe care le presupune
educația.
Pornind de la studierea în detaliu a
tuturor factorilor de risc luați în discuție aici, s-ar impune,
credem, un program național de prevenire a îmbolnăvirilor
profesionale ale cadrelor didactice, prin îmbunătățirea
relațiilor profesionale în spațiul școlilor și prin
reconsiderarea importanței și dificultăților unei munci fără de
care nicio țară nu poate vorbi despre viitor.