Sunt psihiatru, deci privilegiat:
noi nu punem mâna pe pacient. Mâna doctorului vindecă, zic chirurgii.
Psihiatrii deci nu sunt doctori. Mâna nespălată a sistemului medical poate în
schimb să omoare. Trăiesc în România și n-am mâinile curate.
Scurtă lecție de istorie: Ignaz
Semmelweis a fost primul doctor care a afirmat, pe la jumătatea secolului XIX,
că spălatul pe mâini scade mortalitatea pacientului. Omul a introdus, în
practica uzuală a clinicii de obstetrică a spitalului general din Viena,
dezinfecția cu soluție clorinată – obligatorie înainte de executarea oricărui
act medical. În lunile care au urmat, decesele au scăzut dramatic pe secția
lui. Vizavi, într-o clinică identică, 30% din femei continuau să moară de
„febră puerperală“. Săracul Semmelweis a fost, în epocă, teribil de
marginalizat. Nu l-a ajutat că, public, și-a acuzat colegii de crimă. Într-una
din diatribele lui, Semmelweis îi scria unui compatriot: „Declar în fața lui
Dumnezeu că ești un ucigaș și istoria nu va fi nedreaptă dacă va scrie despre
tine ca despre un Nero al medicinii“. Confrații săi, exasperați de exaltatul
chirurg, i-au semnat internarea într-un azil de nebuni, unde a murit, două
săptămâni mai târziu, din cauza bătăilor gardienilor și, probabil, după... o
infecție.
Un secol și jumătate mai târziu
spălatul pe mâini al doctorilor continuă să fie problematic. O analiză din 2009
arăta că, în SUA, doar unul din patru medici de la terapie intensivă se spălau
în mod obișnuit pe mâini și doar unul din trei chirurgi foloseau apa și
săpunul în afara sălii de operație. Și mai interesant, șapte din zece doctori
raportau însă că se spală pe mâini în mod regulat – doar că pentru 90% din ei
s-a dovedit că mint. Introducerea aparatelor electronice de monitorizare a
practicii a reușit performanța penibilă de-a ridica procentul la... 50% în
prezent1. Cu gura plină de praz, am putea să articulăm: „Păi dacă la
ei e așa, la noi la ce să ne așteptăm?“.
România a fost cooptată, în 2011,
în primul efort transeuropean de monitorizare a infecțiilor intraspitalicești
al Centrului european pentru controlul și prevenirea bolilor (ECDC)2.
Merită spicuit din el, în contextul fetid al ultimei luni. Raportul a
centralizat date adunate de la peste 270.000 de pacienți din 1.149 de spitale
din 29 de țări ale Uniunii Europene (inclusiv România). De la țară la țară,
prevalența infecțiilor nosocomiale a variat de la 2,3 la 10,8%, cu o medie de
6%. Noi, România, suntem pe la coada clasamentului, cu o prevalență de 2,4%. Cum
stăteam deci? Foarte bine! Fără să abuzez de cifre boante, mult mai bine decât
Marea Britanie, Germania, Franța. N-are sens să criticăm sistemul de raportare.
Dacă n-a făcut-o ECDC, cine suntem noi? Problema, dacă ai răbdare, începe în
altă parte. Doar în România, Spania, Portugalia și Grecia, uzul de agenți
antimicrobieni este regula. Potrivit raportului ECDC, în peste 45% din cazuri,
la noi, se dau – de voie, de nevoie – antibiotice în spitale. La ce ne-o
trebui, dacă prevalența e atât de mică? Unic pentru Uniunea Europeană, suntem
totuși singura țară unde, în peste jumătate din cazuri, dăm antibiotice
fără motiv diagnostic. Aparent, doctorul român dă, că nu se știe niciodată.
Asta, în condițiile în care – cifră fatidică – 60% din izolatele noastre sunt specii
de stafilococ meticilinorezistent (MRSA). Și mai sunt și alte curiozități care
vin din țara noastră plină de minune și mister: deși raportăm infecții
nosocomiale undeva la 2% din cazuri, tratăm în peste 7% din cazuri infecții
dezvoltate în perioada spitalizării (semantică, știu), facem antibioprofilaxie
preoperatorie în 42% din cazuri, dar... în 92,3% postoperator, mai mult de-o
zi. Mai mult, aproape toate infecțiile nosocomiale, la noi, se tratează
pe cale parenterală. Perioada medie de internare, după „achiziția“ unei
infecții de spital, e de 14,4 zile, cea mai lungă din interiorul spațiului
european. Suntem țara cu cea mai generoasă administrare de cefalosporine de a
treia generație, faimoasele „gloanțe pentru elefanți“, unde dăm mai cu sârg
decât Franța, Suedia sau Germania. Asta în condițiile în care, din motive
arcane, România nu raportează (că n-ar avea de unde, aparent) prevalența
infecțiilor intraspitalicești cu următorii agenți rezistenți la antibiotice: Klebsiella,Pseudomonas
aeruginosa (piocianic), Enterococcus. Suntem pe primul loc în UE la
bacterii rezistente la medicamente de primă linie.
Performanțele noastre sunt cu
atât mai spectaculoase, cu cât consumăm mai puțin de zece litri de antiseptic
pe bază de alcool la mia de pacienți/zile de internare pentru spălatul pe
mâini. Mai puțin de jumătate din media europeană.
Să fac ca Semmelweis, să-mi acuz
colegii că sunt urmașii lui Nero? În perioada evaluării ECDC, la cârma
Ministerului Sănătății s-au petrecut personaje de basm, intrate deja în
legendă: Cseke, Ritli, Cepoi, Ponta, Arafat, Nicolăescu. Într-o anchetă
publicată în „Viața medicală“ în octombrie 2013, spunea domnul Ritli: „Știm
foarte bine că este fals (n.n. procentul de infecții nosocomiale
raportat), dar nu știu de ce nu se raportează corect. Probabil de frică, din
necunoaștere, din dezinteres. Nu știu care este cauza“.
Frica, necunoașterea,
dezinteresul costă. Costă vieți. Costă bani. Costă pacientul care așteaptă să
fie internat pentru o problemă banală și apoi „dobândește“ una un pic mai
serioasă dacă stă suficient pe o secție de septici. Dar cel mai mult costă
capitalul de încredere. În el, în doctorul care te tratează. Care te operează –
și te operează bine. După care toți ceilalți, cu mâinile murdare, îți semnează
soarta. Situația nu se poate trata cu mănuși. Discuția nu se poate duce cu
eleganță. Murim. Mai devreme sau mai târziu, murim. Dar nu murim fără voi.
Murim cu voi laolaltă. Murim cu voi de gât.