Discuții cu privire la forma
diferită pe care o îmbracă răspunderea profesională în
medicină, în general, cea a medicului legist în special, au avut
loc pe parcursul anilor, începând mai ales din momentul fondării
Societății Române de Medicină Legală (SRML) și apoi odată ce
s-a constituit Consiliul Superior de Medicină Legală în
conformitate cu legislația actuală ce guvernează activitatea de
medicină legală din România.
Numai dacă se ține seama de
definiția dată acestei specialități, conform căreia medicina
legală, ca specialitate medicală, își pune cunoștințele sale în
serviciul justiției ori de câte ori, pentru lămurirea unor cauze
judiciare, sunt necesare anumite precizări cu caracter
medical-biologic, se va putea înțelege cu ușurință diferența
dintre formele pe care le îmbracă deontologia și răspunderea
medicală în general, ce decurge în esență din jurământul lui
Hipocrate (pe care și medicina legală va trebui să-l aibă în
vedere) și caracteristicile etice și de responsabilitate pe care le
îmbracă profesiunea de medic legist.
„Disciplinele curativo-profilactice
servesc dreptul la sănătate și viață al bolnavului, în timp ce
medicina legală servește dreptului de apărare a oamenilor și
societății contra delincvenței” (Panaitescu V., 1995). În
disciplinele curativo-profilactice medicul este solicitat de bolnav
sau aparținători, în timp ce medicul legist este solicitat de
victimă (uneori de agresor) și cel mai frecvent de organele de
justiție. Medicul are ca obiectiv stabilirea diagnosticului și a
tratamentului afecțiunilor, în timp ce medicul legist are ca
obiectiv stabilirea consecințelor pe care relațiile ilegale
interumane le au asupra stării de sănătate, procesul morbid fiind
cercetat în conformitate cu legea. Să nu omitem colaborarea care se
stabilește între medic și pacient, în timp ce medicul legist se
poate afla în fața simulărilor sau a relei-credințe a celui
examinat.
Rezumându-ne numai la aceste câteva
considerații, vom putea analiza cu claritate diferențele dintre
răspunderea medicilor din disciplinele curativo-profilactice și cea
a medicilor legiști. De altfel, Consiliul Superior de Medicină
Legală (CSML) a avut în vedere formularea unui cod deontologic al
medicului legist, care, conceptual, poate fi asimilat unui jurământ
ce are la bază principii morale și profesionale cărora din
perspectivă deontologică și normativă îi corespund îndatoriri
cu caracter general și particular ce trebuie îndeplinite în
diferite situații ale practicii medico-legale și pe care fiecare
medic legist va trebui să le respecte.
Adevărul
științific prevalează în expertiza medico-legală și, în acest
sens, medicina devine un ajutor important al justiției, contribuind
la aflarea adevărului, pe care trebuie să se întemeieze hotărârea
organului de justiție (Medicina
dux, auxilium justitiae).
Responsabilitatea medicului legist, exprimată în opiniile sale
experte, induce importante consecințe pe plan individual sau social.
Erorile profesionale ale medicului legist ce se constituie în
abateri de la principiile formulate în ,,Codul de etică” propriu
specialității de medicină legală sunt soluționate de CSML, iar
atunci când aduc atingere științei medicale sau deontologiei
profesionale, prejudiciindu-l pe cel ce i se adresează, de Colegiul
Medicilor.
Este de scos în evidență faptul că
medicul legist are și o responsabilitate socială, care rezultă din
valoarea probatorie a actelor medico-legale, ale căror concluzii
induc consecințe nu numai asupra individului sau părților
implicate în proces, ci și asupra societății.
Față de cele enunțate până aici,
se impune stabilirea limitelor pe care noțiunea de malpraxis medical
le are față de activitatea medico-legală. Pornind de la definiția
cel mai des enunțată – „malpraxisul medical reprezintă o
discontinuitate în standardul normal de îngrijire a unui pacient,
care determină un prejudiciu adus acestuia” (Beliș V., Gangal M.,
2002).
Comitetul pentru stabilirea
răspunderii profesionale din SUA a enunțat următoarele criterii în
cercetarea malpraxisului: un serviciu pe care medicul îl datorează
pacientului; încălcarea acestui serviciu datorat de medic (legat de
încălcarea unui standard de practică medicală recunoscută la
nivel național); o legătură de cauzalitate între încălcarea
standardului profesional și prejudiciul fizic demonstrat adus
pacientului. Criteriile de apreciere a culpei medicale astfel
enunțate sunt capabile să asigure corectitudinea actului de
justiție în materie de malpraxis, adică în domeniul practicii
medicale.
Se pune întrebarea dacă persoana
examinată de medicul legist este un pacient, cum este el definit în
practica medicală curativo-profilactică. Evident, persoana
examinată de medicul legist nu este un bolnav nemulțumit de
tratamentul pe care un medic i l-a oferit, ci victima unui act
infracțional și, în acest sens, el se adresează organului de
justiție căruia medicina legală îi oferă opinia sa științifică
privind consecințele pe care acest act infracțional le-a avut
asupra sănătății fizice sau psihice a persoanei respective.
Potrivit Codului de deontologie
medicală al Colegiului Medicilor din România (publicat în 2012),
„medicul își va dedica întreaga sa știință și pricepere
interesului pacientului său și va depune toată diligența pentru a
se asigura că decizia luată este corectă, iar pacientul
beneficiază de maximum de garanții concrete, astfel încât starea
sa de sănătate să nu aibă de suferit”. Așadar, întregul corp
al Codului de etică al Colegiului Medicilor se referă la relația
medic–pacient în cadrul asistenței medicale. Or, persoana
vătămată sau prejudiciată, în conformitate cu legislația penală
sau civilă, care apelează, prin intermediul organelor de justiție,
la expertiza medico-legală, nu este pacientul pe care Colegiul
Medicilor trebuie să-l asculte și să stabilească dacă există
sau nu erori de conduită profesională săvârșite de medicul
reclamat față de cel în cauză.
Erorile (evident, fără intenție)
săvârșite de medicul legist, concretizate și exprimate în
concluziile actelor medico-legale, pot fi stabilite, în conformitate
cu legislația care guvernează activitatea de medicină legală,
numai pe calea noii expertize medico-legale ordonate de organele de
justiție sau, după caz, de comisia de avizare și control al
actelor medico-legale sau de CSML.
Prin urmare, procedural, persoana
nemulțumită de concluziile expertizei medico-legale se poate adresa
organelor de justiție și nu Colegiului Medicilor, întrucât numai
organele de justiție pot ordona o nouă expertiză sau aviza lucrări
medico-legale care să ateste (sau nu) eventualele erori în
aprecierile și raționamentul medicului legist care au condus la
concluziile incorecte din prima expertiză.
În anii numeroși pe care i-am
parcurs în coordonarea Departamentului de jurisdicție al Colegiului
Medicilor din București, am decis, în plenul Biroului Executiv, că
reclamația depusă împotriva unui medic legist de către o persoană
care nu acceptă concluziile unui act medico-legal nu este de
competența Colegiului, ci a organelor de justiție, care pot ordona
o nouă expertiză medico-legală atunci când există dubii cu
privire la corectitudinea concluziilor actelor medico-legale sau când
acestea nu răspund tuturor obiectivelor propuse spre rezolvare
expertului medico-legal.
Față de cele discutate, chiar
asigurarea pentru malpraxis care se cere medicului legist poate fi
pusă în discuție, din moment ce, prin definiție, ea se referă la
repararea unor prejudicii rezultate din erori de diagnostic sau
tratament în cadrul asistenței medicale curativo-profilactice pe
care o oferă medicul pacientului.
