Oricine vrea să înţeleagă conţinutul şi
dinamica vieţii sociale româneşti este şocat, în primul rând, de trei lucruri.
Întâi este amatorismul, capriciu suprem, în varianta sa cea mai primitivă –
improvizaţia: „leagă-l strâns, să ţină până diseară!“. Ziua de mâine, pentru
mine sau nepoţii mei, nici nu există: „Să treacă azi şi vom vedea noi mâine!“.
În al doilea rând, este lipsa înţelegerii noţiunii de sistem, societatea fiind
un sistem format din subsisteme. Nu se înţelege că un sistem nu este o alăturare
oarecare, ci o structură unitară, capabilă de o funcţie unitară. Tot ceea ce nu
intră în această structură şi nu foloseşte funcţiei unitare este în plus, un
corp străin. Pentru orice sistem, un corp străin înseamnă pericol de disfuncţie,
de blocare sau chiar de distrugere. În al treilea rând, este lipsa de realism.
Realism înseamnă, în acest caz, ca principiile generale – profesionalismul şi
înţelegerea sistemică a lucrurilor – să fie aplicate punctual specificului
particular al acelei realităţi.
Să dăm nişte exemple. La un moment dat, un
amator a propus ca procentul din venituri reţinut pentru sănătate să fie scăzut
de la cât a fost la ceea ce este acum. Toată lumea este de acord că problema
fundamentală a sistemului sanitar este subfinanţarea. De aici cam toate relele.
Ei bine, alţi amatori, care nu au curajul să spună cinstit: „Nu ajung banii,
este necesară o colectare mai consistentă!“, se scarpină după ureche şi vin cu
„coplata“ nediferenţiată, pentru orice serviciu medical. Dar, o astfel de
coplată înseamnă, de fapt, a mări într-un mod indirect şi demagogic, fără
curajul sincerităţii, procentul luat de la populaţie pentru sănătate. Nimeni nu
are curajul (care ţine de caracter) să spună adevărul: „Este nevoie de o bază lărgită
a taxei pentru sănătate, adică de bani de la absolut toţi cei ce vor servicii
medicale. Şi într-un procent crescut“. Apoi: „Cu aceşti bani putem asigura următorul
pachet de servicii medicale. Tot ce este în plus presupune o taxă în plus,
conform preţului ei“. Este cât se poate de clar şi de simplu. Dar demagogia nu
permite sinceritate şi claritate. Sau nivelul coplăţii generalizate, de zece,
douăzeci de lei! Adică, te duci la frizer cu douăzeci-treizeci de lei, iar la
doctor… Credeţi că vor mai rămâne medici în ţară? Şi de unde personal în plus –
casieri –, când tu nu ai buget de salarii nici pentru personalul sanitar redus
la jumătate sau la o treime? Amatorism cras deci, indiferent de explicaţii.
În finanţarea sănătăţii, profesionalismul nu
este posibil fără o cunoaştere exactă a morbidităţii. Or, pentru a calcula, la
nivel de ţară, pachetul minimal de servicii, este nevoie de calcule riguroase şi
complicate, care nu pot porni decât de la date riguroase. Acestea nu există.
Oricâte eforturi locale am făcut, de 20 de ani, pentru bolnavii psihici, s-au
lovit de rigiditatea birocratică. „După părerea mea“ – expresia stupidă şi
favorită a oricărui amator – nu foloseşte la nimic.
Să luăm problema reţetelor electronice. A
deschide uşa viitorului este semn de înţelepciune, chiar şi atunci când
viitorul se strecoară şmechereşte pentru zecile de milioane de euro şi nu
pentru pacienţi. Societăţile avansate au introdus acest sistem, dar… nicăieri
nu a dispărut încă sistemul clasic, cu prescripţia scrisă, deoarece raţiunea
este una practică. Se păstrează ambele sisteme. Doar noi vrem – gemem, afirmăm,
ameninţăm – fără a face nimic. În primul rând, sistemul te obligă, în cazul
psihiatriei, să consulţi doar doi bolnavi pe oră. O altă eroare! În condiţii de
examen, pretinzi ca în 20 de minute cazul să fie cunoscut exhaustiv, iar în
practică – în 30 de minute. În România, practica este… de vacanţă? Iar acele 20
de minute se cer pentru cazuri total necunoscute, noi, care, în orice cabinet,
înseamnă sub 3–4% din consultaţii. Ceilalţi, pe care ajungi să îi cunoşti de
câteva decenii, îi poţi eticheta după cum salută şi păşesc în cabinet. Iată
deci o limitare fără raţiune a utilizării timpului. Dar ce faci cu bieţii bătrâni
care vin de la 80–100 km, cum şi când pot (a se citi: când au mijloace de
transport)? Îi trimiţi să vină după calendar, la oră fixă? Ei bine, unii abia
au bani de un bilet de autobuz, care nu vine decât la sfârşitul programului (şi
atunci cu aproximaţie), iar sistemul nu-ţi permite să introduci decât doi pacienţi
pe oră – şi la ora la care îi consulţi. Nu ai nevoie să păstrezi în paralel şi
sistemul reţetelor scrise? Să luăm caz concret. În Oradea, la un număr de peste
32.000 de fişe ale pacienţilor, suntem doi psihiatri la Centrul de Sănătate
Mintală (pentru cazurile dispensarizate), unul în ambulatoriu şi unsprezece pe
secţii, având şi câte o oră de activitate integrată (ambulatoriu). Aceasta
înseamnă (conform „normei“), 53 de bolnavi pe zi, deci 1.060 pe lună. Cu ceilalţi
ce facem, îi programăm peste doi ani? Practic, conform sistemului pe care vrea
onor Ministerul să îl implementeze, fiecărui bolnav i-ar veni rândul la o
consultaţie la câte… peste 30 de luni. Menţionez că Oradea stă mai bine ca oraş
(şi Bihorul, ca judeţ), în ceea ce priveşte numărul de psihiatri, decât cele
mai multe oraşe ale ţării.
Un pacient cu o suferinţă psihică – de orice
fel – refuzat se poate sinucide oricând, în două, trei ore, zile sau… În
România recurg la suicid anual cam 3.600 de oameni. Majoritatea suferă de o
tulburare psihică. Te bucuri dacă aceşti oameni vin (sau pot fi aduşi) la consult, dar mulţi vin când vor ei. Pe ce
criterii să alegi doi sau 14 din 100 de oameni care vin să-i consulţi,
refuzându-i pe ceilalţi, fără a-i consulta şi deci fără a şti dacă sunt urgenţe
sau nu? Cine îi sortează înainte de consult? Îi trimitem la prefect, la primar?
Se vor aduna singuri, în pieţe?… Sau MS anulează din Constituţia României
punctul care prevede dreptul la sănătate al oricărui cetăţean? Nici dacă am fi
de trei ori mai mulţi psihiatri, regulile propuse nu ar permite accesul populaţiei
la consult. Dar cum să fim mai mulţi, de unde bani de salarii? Nici atunci măsura
organizatorică propusă nu ar fi realistă. Nu mai bine păstrăm, în paralel, aşa
cum fac toţi, cele două sisteme de prescriere, electronic şi pe hârtie? Cel puţin
în acest stadiu, aplicând experimentul, pentru început, în doar două-trei judeţe.
Exemplul dat se poate aplica, cu nuanţările
specifice necesare, oricărei specialităţi medicale. Nu cerem organizatorilor de
sănătate şi decidenţilor sociali decât să acţioneze profesionist, sistemic şi
realist. Dacă nu vor face acest lucru, nemulţumirile populaţiei se vor acumula
exploziv. Va urma un incendiu social, a cărui scânteie va fi sanitară. Sună
deja cunoscut.