În legătură cu decizia Ministerului Sănătăţii de a reprofila 71 de unităţi sanitare cu paturi în cămine pentru persoane vârstnice (hotărâre ajustată între timp, unele spitale urmând să devină „centre de permanenţă“), decizie care ar trebui să-l bucure pe un specialist în Geriatrie-gerontologie (aşa cum este subsemnatul) şi, de asemenea, să constituie un semnal al preocupării Ministerului pentru asistenţa medicală, îngrijirile şi ocrotirea acestei categorii a populaţiei, doresc să exprim câteva puncte de vedere personale, în spiritul politicilor europene în domeniu.
În baza expertizei (şi experienţei) pe care o
am în managementul instituţiilor de asistenţă şi îngrijiri ale
vârstnicului (am fost timp de mai mulţi ani, până în 2007,
expert-formator străin şi „maître de stage“ la École Nationale de la Santé – Rennes, Franţa, domeniul meu de colaborare fiind managementul asistenţei persoanelor vârstnice, comunitar şi instituţional) şi a informării şi documentării pe care am efectuat-o în domeniul politicilor sociale internaţionale şi, în special europene, privind problemele contemporane ale populaţiei vârstnice, mă consider îndreptăţit să exprim unele puncte de vedere care vin în dezacord cu
deciziile Ministerului, dar care sunt conforme cu politicile europene
la care, ca ţară membră a Uniunii Europene, se cuvine să aderăm (şi nu
să adoptăm soluţii total diferite).
Mai întâi, un management corect, cu atât mai
mult în cazul unor schimbări cărora le spunem uneori prea pretenţios
„reformă“ (în realitate reduceri de cheltuieli, justificate până la un
punct, chiar disponibilizări în pofida asigurărilor că nu vor exista, fiindcă normarea unui cămin de bătrâni include mai puţini angajaţi decât aceea a unui spital şi, de asemenea, o gamă mai restrânsă de specializări, în cămine sunt încadraţi medici geriatri, eventual generalişti ş.a.), ar fi trebuit să înceapă cu evaluări: nevoile populaţiei unei regiuni sau alteia, specifice asistenţei spitaliceşti, specifice populaţiei vârstnice, indicatorii de asigurare cu paturi pe diverse profiluri, nivelurile de acces la servicii, variabile de la un judeţ la altul, numărul de unităţi spitaliceşti existente supuse reconversiei, numărul de cămine de bătrâni existente, accesibilitatea la centre medicale policalificate la un nivel optim de performanţă şi încă destule altele.
În al doilea rând, şi acest lucru doresc să-l subliniez ca fiind cel mai important, trebuie să ţinem seama de principiile politicilor sociale europene privind problemele îmbătrânirii, ale populaţiei vârstnice, aşa cum apar acestea, inclusiv în documentele finale ale Adunării Mondiale ONU consacrate îmbătrânirii (Madrid, aprilie 2002) şi în recomandările ulterioare: eforturile de asistenţă medicală şi socială ale autorităţilor publice de specialitate trebuie centrate pe polul comunitar, inclusiv pe îngrijirea la domiciliu. Cu alte cuvinte, transferul serviciilor la domiciliul persoanei mai mult decât al persoanei către instituţia rezidenţială cu paturi. De altfel, trei direcţii principale ghidează în prezent politicile în domeniul bătrâneţii în ţările dezvoltate: • dezvoltarea şi diversificarea mijloacelor de susţinere la domiciliu şi încurajarea solidarităţii familiale (sublinierea autorului) • ameliorarea calităţii vieţii în instituţiile de plasament • ameliorarea asistenţei persoanelor vârstnice dependente. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.