Am un profund respect faţă de colegii mei
medici de familie. Profunzimea şi suprafaţa cunoştinţelor, alături de efortul
oferirii unui memorabil prim contact medic-pacient sunt, nemeritat, minimizate.
În virtutea faptului că, în ultimii ani, sunt specialist într-o policlinică,
vin în contact cu cei trimişi de medicii de familie. Ulterior, îmi încrucişez
cu ei consultaţiile-control tot la trei luni. Am observat câteva lucruri legate
de atitudinea noastră uneori disjunctă (terapie, investigaţii, educaţie) şi,
din această cauză, deconcertantă pentru pacienţi.
Foarte mulţi pacienţi sunt hipertensivi.
Unii pacienţi sunt necunoscuţi hipertensivi sau cunoscuţi hipertensivi, dar
într-o continuă aşteptare pentru reconfirmare şi tratament, alţii sunt vechi
hipertensivi cu un anume tratament, dar cu HTA în ciuda acestei terapii.
Semnalul pe care vreau să-l trag este că, în practică, intervalul de timp la
care pacientul revine programat este de trei luni. Dacă nu-şi poate
automonitoriza tensiunea arterială (nu discutăm dispozitivele, abilitatea,
consecinţa practică), dacă nu are ceva rude mai instruite sau nu apelează la un
sistem privat, pacientul este controlat, eventual, doar cu ocazia prezentărilor
amintite. Văd zilnic pacienţi din toate categoriile amintite, cărora
tratamentul hipotensor (ne/farmacologic) le-ar trebui introdus sau modificat.
De regulă, fac acest lucru şi-l comunic prin scrisoarea medicală. La revenirea
multora dintre ei, „valorile-ţintă“ sunt departe. Rediscut motivele, refac
comunicarea cu colegii. Mai mult de 50% din pacienţi nu au posibilitatea
financiară să-şi cumpere reţeta (în totalitate sau parţial, coerent sau
intermitent). Unii, profund jenaţi, mărturisesc acest fapt, dar vor proceda în
continuare la fel. Atunci de ce, cu ocazia prescrierii reţetei, nu încercăm, în
virtutea experienţei, să oferim alternative? Pacientul are de ales între a-şi
cumpăra medicaţia esenţială dar adaptată puterii sale de cumpărare sau nu. Dacă
nu avem timpul necesar pentru o elementară dar corectă determinare a presiunii
arteriale măcar cu ocazia fiecărei vizite, cum vom putea transforma o rutină
într-un act medical elaborat?
Foarte
mulţi pacienţi sunt dislipidemici. Abia diagnosticaţi sau cunoscuţi
dislipidemici, cu patologie complexă metabolică, cardio/neurovasculară sau nu,
aceştia trebuie trataţi. Suntem departe de a putea preciza la primele vizite
coexistenţa bolii vasculare preclinice sau clinice. Dar nici când o precizăm,
nu atacăm toate fronturile. Să mă explic. Am abilitatea şi competenţa explorării
vasculare imagistice non-invazive, pe care o practic, evident, „free of charge“. Când un pacient
diabetic, dislipidemic, hipertensiv, obez, fumător a exprimat clinic boala
vasculară sau i se precizează stadiul preclinic, ar trebui supus unui tratament
coerent. De ce, odată atinse valorile normale (sau aproape), i se spune, nu de
puţine ori: „este bine, mai facem o pauză“? Din nou mă gândesc la pauzele
terapeutice – multipli de trei luni. Ori de câte ori pot examina vascular un
pacient sau am acces la documente neechivoce care atestă boala vasculară,
asociez scrisorii medicale şi documentele. Argumente sunt, pacientul încă trăieşte,
tratamentele trebuie gândite, coroborate, iniţiate, continuate. Scopurile
meselor rotunde, ale simpozioanelor de firmă, ale studiilor poate sunt sau vor
fi atinse. Uriaşa distanţă de la acestea până la situaţia pacientului din faţa
noastră ar putea fi micşorată de un duplex informaţional specialist–medic de
familie. Atunci, să o facem! Stupefiant, dar peste jumătate dintre pacienţi şi
aparţinători nu oferă – spontan sau în virtutea unui proces educaţional
specific comorbidităţilor cronice – informaţii medicale valabile.
Foarte
mulţi pacienţi au nevoie de reevaluări periodice impuse de patologia complexă.
Ce se mai poate executa gratuit în materie de imagistică? Nimic, probabil. Dar
probele de laborator, chiar cele anuale rămân neefectuate şi, în consecinţă,
altor entităţi morbide le sunt amânate diagnosticul şi tratamentul.
Dar
markerii virali pentru bolile hepatice? Am fost şi suntem o populaţie cu
risc pentru orice boală infectocontagioasă, iar screeningul ar trebui să fie
gratuit. Până atunci însă, chiar şi o uşoară citoliză hepatică, până la proba
contrarie...
Mă gândesc că s-au dorit mii de pacienţi pe
lista fiecărui medic de familie, 28 de consultaţii zilnic pentru un specialist
din ambulatoriu. Timpul este suficient doar cât să prescrii reţeta (eventual
aceeaşi, pentru a fi mai comod) şi să te pui la adăpostul documentelor de
asigurat. Dar, evident, acest timp este total insuficient pentru o evaluare
(chiar şi sumară) sau o abordare mai amplă, cu aparţinători, în cazul pacienţilor
neautonomi. Asta ca să nu mai vorbim de un „caz nou“.
„Felierea“ specialităţilor dă imaginea backgroundului
medicinii de familie. Câţi profesionişti, în condiţiile date, pot să exceleze?
Câţi dintre noi putem păstra (dacă am avut modele) profunzimea, eficienţa şi
eleganţa colaborării interdisciplinare?
Crede cineva
că, indiferent de specialitate, coerenţa integrală a informaţiilor medicale
pentru pacientul vizat nu este firească şi de dorit? Dacă am fi cu toţii izbăviţi
de creditele obligatorii reevaluării periodice, am dori să facem şi altfel de
întâlniri decât cele susţinute de firme? Avem uzanţa comunicării şi sfătuirii
reciproce reamintindu-ne că, în orice circumstanţe (pacient antipatic,
nepoliticos, uneori agresiv, nedoritor să evolueze alături de noi, neimplicat
în propriile-i probleme, sărac, umil, ascultător, vârstnic dar verde, tânăr şomer,
neasigurat, alcoolic, patron semialfabetizat), cu toţii sunt şi bolnavi? Vom
avea priceperea să deosebim constrângerile ce provin din voit-umilitoarele
politici ale autorităţilor, încurajate chiar de unii demnitari-medici, de cele
pe care ni le generează lipsa de timp, uneori lipsa dedicării sau înceţoşarea
entuziasmului şi rătăcirea sensului cuvintelor: May I never see in the patient anything but a fellow creature in pain*? 
