Trecerea dintre ani aduce, de obicei, un moment de respiro în viaţa spitalelor în general, dar şi în serviciile de Pneumologie româneşti. Din nefericire, dacă acum trei ani consideram că umplerea şi prezenţa într-un număr mare a bolnavilor în secţiile de Pneumologie era un accident, în anii următori repetivitatea acestui fenomen m-a convins că putem vorbi de ceva mai mult.
Un clişeu radiografic al spitalului unde lucrez şi care poate fi foarte bine suprapus peste multe din secţiile de specialitate din ţară îmi revelează în primul rând categoria de pacienţi cu care ne confruntăm. Aici am observat că există mai multe subgrupe de bolnavi. În primul rând, sunt marile sau eternele urgenţe: hemoptizii, pneumotoraxuri, tuberculoze severe, bronhopneumopatii cronice obstructive în plină exacerbare, infecţii respiratorii acute. Media acestora nu înregistrează un excedent vizibil, comparativ cu anii anteriori. Şi totuşi, aceste internări dezvăluie imagini dezarmante despre nivelul educativ al populaţiei româneşti. Frecvent apar cancere pulmonare descoperite tardiv, după luni de simptomatologie frustă, dar fără a fi sesizată corect de cel în cauză. Vestea despre acest diagnostic la sfârşit de an bulversează nu doar suferindul, ci şi familia. Apoi, clasica tuberculoză „de război“, nu rareori în postura de recidivă la pacienţi care au avut un astfel de diagnostic în trecut şi care au beneficiat de tratamente aplicate corect fie pe toată perioada indicată, fie doar parţial pe intervale scurte şi cu întreruperi voluntare, conform principiului mioritic „m-am simţit mai bine şi atunci, fără să mai întreb doctorul, am întrerupt cu de la mine putere“.
A doua categorie de pacienţi pe care-i putem întâlni în serviciile de boli respiratorii în perioada aceasta, la puntea dintre ani, o reprezintă subgrupa celor fără domiciliu (în limbaj comun „boschetari“, în limbaj elevat „homeless“). Aceştia, mânaţi de frigul de afară, de o vreme câinoasă, care se instalează de regulă de Crăciun sau de Anul Nou, în lipsa unor adăposturi suficiente sau a unor spitale pentru năpăstuiţii sorţii, se prezintă în serviciile de Pneumologie. Dilema medicului de serviciu este una mai puţin medicală şi adesea una derivată indirect din jurământul lui Hipocrate: să priveşti doar sechelele pulmonare pe care majoritatea acestor pacienţi le-au acumulat stând prin ganguri, în subsoluri sau holuri de blocuri sau să le întinzi o mână şi să-i „adăposteşti“ sub acest diagnostic într-un spital de specialitate. E o problemă socială nerezolvată şi la care alţii ar trebui să găsească răspunsuri.
A treia subgrupă care intră inerent sub lupa unei radiografii de sfârşit de an, o reprezintă cei „nedoriţi“. Şi ei sunt de două feluri. Pacienţii în vârstă, cu multe afecţiuni acumulate de-a lungul anilor, unii cu boli terminale, pe care diferiţi colegi „binevoitori“ doresc să-i paseze ca să se degreveze de cronicii tradiţionali, sau alţii, internaţi de aparţinătorii care, şi ei, vor să câştige un moment de respiro la graniţa dintre ani. Al doilea eşantion este mai mic, dar mai angajant şi-l reprezintă bolnavii gravi, de obicei aflaţi pe ventilatoare, care nu pot fi preluaţi de serviciile tradiţionale din lipsa unor astfel de unităţi de asistenţă a insuficienţelor respiratorii.
În final, de unde vine suplimentul de bolnavi? De la consecinţele şi persistenţa crizei actuale. Astfel, din ce în ce mai mulţi pacienţi caută spitalul din cauza incapacităţii de a acoperi „coşul zilnic“ de medicaţie. Când spun acest lucru, nu mă gândesc numai la medicaţia respiratorie în consum cronic, ci la oxigenoterapia sau asistenţa ventilatorie la domiciliu. Sunt din ce în ce mai mulţi, sunt săraci sau sărăciţi şi sunt disperaţi. Spitalul este ultima şansă de a mai face economii pentru asigurarea mâncării şi plata întreţinerii. Ce urmează? Vine ziua de 3 ianuarie, când avalanşa zilelor libere aparent „fără internări“ supune, din nou, la un asediu continuu serviciile de specialitate, fără a se mai pune problema unde este loc liber, de ce nu este… Şi atunci apare şi o altă întrebare firească: nu cumva este radiografia spitalului la sfârşit de an o reflecţie a suferinţei unei societăţi în căutarea unei identităţi pierdute? Dacă dorim să comasăm spitale, oare nu ar trebui să asigurăm mai întâi asistenţa acestor categorii de „suferinzi cronici“ ai sistemului? Un lucru este sigur: cu cât se va împinge mai departe rezolvarea, cu atât se va adânci mai rău criza. „Spălatul pe mâni“ nu este răspunsul, nici măcar pentru spitalele româneşti la final de an.
