„Colegialitatea înseamnă
înglobarea personalității celuilalt în tine (...)“. Această definiție am
primit-o de la un părinte de pe muntele Athos, care a mai spus că prin
colegialitate poți ca „tu și cu celălalt să fiți unul“, iar aceasta s-ar putea
atinge „prin ascultarea personalității celuilalt“. Nu sunt ușoare aceste
cuvinte, dar sunt importante. Le-am primit, la fel ca și alte cadouri în micul
nostru pelerinaj la sfântul munte Athos. Am fost patru colegi acolo. Se poate
spune că Mânăstirea Vatopedi este o poartă deschisă spre Dumnezeu. Acolo, cei
care doresc primesc îndemnul de a participa, împreună, la o viață care să fie
înspre folosul celorlalți. Se poate, inclusiv printr-o adevărată colegialitate.
De-a lungul timpului, am
încercat să identific situațiile „așa nu“ și să mă folosesc de ele pentru a mă
comporta cu viitorii colegi în sensul celor din proverbele românești „ce ție
nu-ți place, altuia nu-i face“. În sens opus, am observat exemplele bune și am
încercat să le urmez. Am sperat și continui să sper în puterea exemplului
(bun).
Într-o vară, în urmă cu
foarte mulți ani, cineva mai avea încă de lucrat pentru a finaliza teza de
licență. Subiectul era interesant, datele fuseseră colectate cu oarecare
dificultate dintr-o comunitate mai aparte a cetățenilor români. În perioada
colectării acestora s-au învățat multe cu privire la particularitățile pe care
nu multă lume le înțelege (sunt aspecte pe care nu le poți învăța din cărți,
sunt situații pe care dacă nu le trăiești nu poți nici măcar să ți le
închipui). Acolo era un mic grup de colegi, medici și asistente medicale care
formaseră un adevărat „grup de practică“, asemănător noțiunii despre care se
discută mai ales după 1999, un grup de practică manifestându-se colegial.
Datele erau culese,
partea generală era scrisă (la „mașină“ – câți dintre cei tineri își pot
închipui cum ar fi să scrie tot ce au de scris la „mașina de scris“ și cum ar
fi ca în cazul unor anumite erori să fie nevoiți să arunce toată pagina, chiar
dacă eroarea a apărut pe ultimele unu-două rânduri?), calculele erau făcute
(„de mână“ sau cu un calculator simplu), dar încă simțea că există o serie de
necunoscute în modul de interpretare. Atunci nu existau telefoane mobile; se
puteau trimite scrisori (uneori ajungeau, alteori nu) sau se putea folosi
telefonul cu fisă sau, cum se întâmpla la sate, telefonul cu manivelă.
Astfel, s-a discutat cu
coordonatoarea lucrării de licență, aflată în vacanță în satul „2 Mai“, care a
răspuns imediat: „Bine, vino poimâine“. Zis și făcut! Autobuz spre gară, tren
spre Mangalia, autobuz spre sat (din zori de zi) și... cam la vremea când lumea
mergea la plajă, studentul a ajuns. Bazându-se pe elementele de orientare plus
câteva sfaturi ale sătenilor, a găsit gazda unde profesoara se afla. A fost
întâmpinat cu un zâmbet larg, senin și sincer (de parcă unicul lucru pe care și
l-ar fi dorit era să se ocupe de finalizarea unei lucrări de licență, vara, la
„2 Mai“).
După câteva minute de
discuții preliminare am ocupat o masă la puțină umbră, alături de o stacană cu
apă și a început acțiunea. Nimeni nu își închipuia ce va urma. Era ora zece și
un pic. Familia era deja la plajă. Întâi a început analiza părții generale – nu
au existat lucruri de modificat. Totul părea bine, cu șanse de a vedea chiar și
plaja, dar, intrând în amănunt pe cifre și calcule, au fost descoperite unele
inadvertențe. Masa era deja plină de hârtii. Datele au fost reluate la dublu,
la un cap de masă studentul, la celălalt profesoara. După câteva ore, prima
pauză. Puțină apă, puțin mers prin curte, apoi iar la masa de lucru. Familia
era încă la plajă. Lucrul a continuat în mod asemănător până înspre ora 16.
Atunci s-a oprit pentru puțintică mâncare, câte o gogoașă de fiecare. Înspre
ora 16,30, ideea esențială a fost extrasă astfel încât pe la 17,15 s-a putut
concluziona: „Este gata!“. Și gata a fost. În scurt timp, autobuzul spre
Mangalia, apoi ultimul tren spre București și multicel după miezul nopții, cu
tolba plină, studentul a putut să se așeze în pat și să se întrebe: „Oare cum
de există oameni atât de buni?“. A adormit pentru următoarele douăsprezece
ceasuri. Ar mai fi ceva de comentat, oare?
Amintirea următoare vine
din anul trei, un an destul de complicat și atunci ca și acum. Multe materii
importante, multe ore de activitate practică fără de care nu poți să consideri
că ai putea păși curajos în anii clinici. Un an foarte important. Între
materii, atunci, ca și acum, clasică rămâne semiologia medicală. Seria noastră
a primit coordonare în spitalul universitar. Colegii „de la Colțea“ se
considerau binecuvântați și se bucurau de cursuri magistrale și o deosebită
atenție în stagiul practic. Cursurile noastre au fost, de asemenea, foarte bune
– în alt stil. Durau destul de mult, nu exista pauză, efortul de atenție se
putea menține doar dacă noaptea precedentă era una de somn. Trei ceasuri de
semiologie în cadrul lucrărilor practice, însă, pe parcursul acelui an am
gustat colegialitatea, grija, profesionalismul, totul la superlativ.
În tot acel an
universitar doar de două ori am fost amânați (din cauza unor probleme urgente,
grave) cu puțin peste ora obișnuită și ni s-a spus că trebuie să ne descurcăm
singuri pentru o vreme. În rest, activitatea a decurs uimitor. Părea că
profesoara noastră nu are nimic mai important pe această lume în afară de noi
și de pacienții pe care îi avea în grijă. Mă minunez și astăzi! Îmi pare rău că
nu exista posibilitatea de a filma sau înregistra. Fiecare întâlnire ar fi
meritat să fie filmată. Profesoara venea la prima oră, avea grijă de pacienți
(ținea minte tot, de la nume și prenume până la toate amănuntele din
internările precedente, antecedente personale sau heredocolaterale...), apoi
venea la noi. La fiecare întâlnire ne preda, dar nu oricum: totul era legat,
totul se explica. Parcă își imagina ce întrebări urmează să punem. Semiologia,
fiziopatologia, anatomia patologică, farmacologia... veneau împreună. Modul de
a vorbi, modul de a ne îndruma, totul venea într-un chip pe care atunci nu îl
puteam defini, dar acum l-aș defini drept un chip smerit. Cineva care putea
oricând să se ocupe de orice, cineva care era cu mult deasupra noastră, ne avea
în grijă și se ocupa de noi ca de propriii copii. Primeam și sfaturi, primeam
îndrumări, iar atunci când aveam de realizat o tehnică nouă de examinare,
aceasta se efectua împreună cu noi, la propriu.
Atunci am învățat (și mă
străduiesc să transmit mai departe acest mesaj) că trebuie să recunoști dacă
simți sau nu, dacă auzi sau nu și să încerci să descoperi sau să ceri ajutorul
ca să poți descoperi atunci când nu te descurci. Într-un an întreg dar și în
anii următori, de fiecare dată când am avut o rugăminte, ajutorul a venit
necondiționat. Niciodată nu și-a arătat superioritatea, întotdeauna am simțit
că sunt în grija cuiva care mă tratează ca pe un coleg, fără nicio pretenție,
fără nicio așteptare – uite-așa, sincer, natural, protectiv, colegial. Nu am avut,
nu am și nu cred că o să am vreodată cele mai potrivite cuvinte pentru a îmi
exprima gratitudinea, uimirea, admirația pentru modul în care o grupă de copii
a fost călăuzită. Sper că sunt în stare ca măcar o parte din ceea ce am primit
în dar să pot îndrepta spre viitorii colegi pe care acum eu îi am în grijă.
