O întrebare firească dacă luăm în consideraţie faptul că termenul de sănătate mintală (SM)
a depăşit larg sfera medicală, devenind un bun comun, că –
profesionişti sau nu – cei care-l folosesc nu-i atribuie întotdeauna
acelaşi înţeles, deoarece are mai multe accepţiuni, dar mai ales că
psihiatrii poartă „haina“ sănătăţii mintale de parcă ar fi principalii
săi proprietari.
Alături de sensul de stare de normalitate
psihică, noţiunea de SM îl are şi pe cel de umbrelă a tuturor
problemelor psihismului normal sau anormal. La acest sens ne vom referi,
fiindcă extinzându-se, conceptul modern de SM nu şi-a clarificat şi
reglat îndeajuns, teoretic şi practic, raporturile cu noţiuni mai vechi
sau mai noi în care îşi are originea sau cu care are domenii asupra
cărora îşi dispută drepturi de proprietar sau coproprietar. Este vorba,
în primul rând, de precursorii săi, normele morale şi noţiunile de
psihoigienă sau de igienă mintală, igienă şcolară, igiena muncii şi
igienă socială, sau de psihoprofilaxie (PP), dar mai ales de cele de
psihiatrie, psihiatrie socială şi psihiatrie preventivă.
Precursorii conceptului de SM s-au născut din
nevoia de a da formă visului dintotdeauna al omenirii, mult timp o
speranţă irealizabilă: prevenirea tulburărilor psihice. Ei au plecat de
la esenţa cunoscutului aforism: „Este mai uşor să previi decât să tratezi“
şi şi-au luat ca obiectiv ceea ce P. Bailly-Salin (1996) numea
preocuparea de a elimina bolile psihice acţionând asupra cauzelor
acestora. Aici, foarte important, trebuie să adăugăm şi efortul destinat
stimulării factorilor protectivi.
Pe măsură ce progresele ştiinţifice au adus
prevenţia tulburărilor psihice din domeniul unor deziderate şi
consideraţii teoretice în cel al unor mijloace funcţionale de
intervenţie, preocupările pe acest plan au căpătat consistenţă şi şi-au
diversificat aria de cuprindere. A devenit astfel un sistem
pluridisciplinar de mijloace teoretice şi practice care urmăresc
apărarea, păstrarea şi întărirea sănătăţii psihice şi mai modern, a
stării de bine psihic, respectiv a sănătăţii psihice pozitive sau a
calităţii vieţii. Aici se impune o precizare. Ea se referă la afirmaţia
lui Eisenberg (1978), pentru care, în acest domeniu, copilul este
prioritatea numărul unu, ca şi la cea a preşedintelui Asociaţiei
Mondiale de Psihiatrie, Ahmed Okasha: „Sănătatea psihică a adultului
începe cu sănătatea mintală a copilului“.
Pentru început, orientarea psihoprofilactică s-a
constituit mai întâi sub forma normelor de conduită morală şi apoi s-a
identificat cu diferitele normele de igienă în general şi cu cele ale
igienei mintale în special şi şi-a găsit un loc al ei în cadrul celor de
psihiatrie preventivă. În acest cadru, extinzându-şi aria de
cuprindere, clarificându-şi obiectivele şi devenind mai pragmatică, au
fost delimitate trei arii distincte de exprimare bine cunoscute şi
anume: psihoprofilaxia primară (PPP), psihoprofilaxia secundară (PPS) şi psihoprofilaxia terţiară (PPT).
Se ştie, prima formă de psihoprofilaxie se adresează populaţiei
sănătoase şi celei vulnerabile, cu risc crescut de îmbolnăvire sau cu
simptome izolate; vizează factorii patogeni sau protectivi capabili să
influenţeze starea de sănătate psihică şi contribuie la eradicarea sau
cel puţin la reducerea numărului de cazuri noi de îmbolnăvire şi,
desigur, la îmbunătăţirea calităţii vieţii populaţiei. Ea se află la
originea conceptului de SM şi-l reprezintă în tot ce are el mai
specific. Dimpotrivă, următoarele două forme de PP se adresează
persoanelor suferinde şi ca atare nu sunt altceva decât forme disimulate
de intervenţie curativă. (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru,
Viaţa medicală.
