Mă miră, mai mereu când citesc despre un
caz de medic anchetat pentru acceptare de plăți informale (vezi luare de mită
și/sau condiționarea actului medical), ce aflu din rechizitoriile procurorilor.
E deja un șablon. Anchetatorii cotrobăie prin birouri, biblioteci, se duc în
casele oamenilor, scormonesc la saltea. Apar „plicuri” cu bani. Sume. E musai
că unele vor fi deșănțat de mari, de ordinul zecilor, ba chiar sutelor de mii
de euro. De asemenea, previzibil, vor fi și sume mai mici, „firfirei”. Niște
mii de lei, niște sute de euro sau dolari, bani pierduți prin vreo carte. Mă
gândesc: oamenii aceștia chiar n-au pic de educație financiară? Acest drum,
această cale a economiei paralele pare desprinsă dintr-un El Dorado al filelor
rătăcite. E toamna veniturilor, se scutură pomii, plouă cu bani care așteaptă
vreun ofițer de la anticorupție să-i descopere.
Apologia câștigului oneros nu trebuie să
sufere condescendență, totuși. Mitul medicului care acceptă bani pentru că
n-are rest pentru pâine și parizer e fondat pe adevărul salariilor penibile.
Dar, în același timp, observi că cei luați la țintă de autorități n-au prea
mâncat salam cu soia. Dimpotrivă. Ei sunt mai apoi dați drept exemplu de mașina
de propagandă a unui stat căreia-i convine de minune să continue să asimileze
doctorul unuia dintre burghezii permanenți ai societății, veșnic bulimic,
eternul „lacom” al poveștii. În urma lui rămân firimituri. Acestea fac deliciul
dosarelor, mai ales când multiplici descoperirile, vârful aisbergului, cu
adâncurile. În adânc, ajungi să crezi că doctorul e nabab. Iată cum, în fiecare
zi, continuă să fie descurajant să remaniezi sistemul de remunerație din
sistemul medical. Pentru că haiducia, în forma ei contemporană, e când cu cușma
pe medic, de zici că e în dreptul lui să-și ia demnitatea înapoi, formulă
instant, când pe procuror, care recuperează daune – „ia banii înapoi de la
boierul hapsân”.
Nu ridică nicio sprânceană că, cel puțin
până acum, niciuna din sumele confiscate, recuperate în vreun fel sau puse la
adăpost de acțiunile autorităților, nu s-a întors în vreun fel în sănătate. Mai
mult, nu cunosc să fi fost comunicat vreun caz în care banul dat doctorului să
se fi întors către cel care l-a dat sau către cel care a făcut denunț. În
dansul silniciei cu duhul, atât la donor, cât și la acceptor, în cele din urmă
felicitările, masa și casa sunt ținute de a treia parte. Cei care fac legea în
România. Ei nu vin în întâmpinarea educațională a clientului de servicii de
sănătate sau a ofertantului, în egală măsură. Bunăoară, m-aș aștepta să văd
întâlniri la care medicii să fie educați mai bine cu privire la prevederile
Legii 46, care explică foarte clar regimul în care se pot face „donații” către
centrul respectiv. Pretutindeni în lumea civilizată, spitalele au și surse
secundare de finanțare, inclusiv dinspre pacienți ori asociații de pacienți. Pe
la noi prin sat, generozitatea, samaritanismul sunt doar lozinci. Asta când nu
vine ONG-ul și reface secția pe-o sumă rotundă de bani, cu atât mai rotundă cu
cât e luată la pilă să respecte bugetul și organizația să dea bine la audit.
Prețuri umflate vezi peste tot, contracte
date pe prietenii vezi aidoma, că doar acolo nu intervine SEAP să verifice
regimul de alocare. Viermuiala colcăindă a cursului banilor prin sistem e
infestată de minți care văd în spital o placă Petri pe care să-și crească
molcom colonia de profit. E o manufactură care rareori respectă principii
financiare. Aidoma, agoniseala brută, barbară a doctorului prin plăți informale
cere ca, la sfârșit de zi, acesta să-și care lichiditățile în plasă, să
le-ascundă prin grădini, prin fântâni, mai ceva ca pe vremea lui Mavrocordat.
Discuțiile vechi, cele care puneau în posibilitate fiscalizarea acestor
venituri, au fost sistate de răcnetele dezaprobatoare ale celor care denunțau
infamia practicii, pe gură, în timp ce continuau să perpetueze obiceiul, pe mod
„manual”.
Pravila plătitului doctorului, dincolo de
stat, țarină ori lege, e pe cât de veche e meseria de medic în România.
Legiuitorii zilei de astăzi stau și se uită la cât de puțini doctori mai sunt,
discută motivele plecării lor, dar fetișul rămâne rupt de realitatea că, dacă
nu cultivăm un loc pentru doctor, doctorul va continua să-și ducă drumul spre
extincție. Să-ți imaginezi că vor rămâne, ca în filme, vreo trei sute de
spartani, unul și unul, plini de mușchi și impermeabili la plic, e ludic, dar
găunos în același timp. E o chestiune de adaptabilitate că în regimul „de stat”
vor alege să lucreze din ce în ce mai puțini. Spitale vor continua să fie
închise. Și oamenii, acești oameni care vin cu rața în plasă, metaforic
vorbind, la medic, vor face coadă interminabilă pe o listă de așteptare, lucru
care pare spăimos, dar e deja realitate în multe părți ale țării.
Între timp, în stradă, discutăm amnistie,
grațiere, principii de drept și fundamente ale libertăților omului. Strada vrea
o lume chirurgical toaletată de corupție, de hoție, de inegalitate. Dorința e
clară, dincolo de dorință nu există mecanism. La celălalt capăt, doctorul care
uită bani prin birou, biblioteci, saltele oare nu și-a pus problema de ce anume
continuă să accepte, să solicite, să condiționeze dincolo de rostul unor astfel
de bani? Căci ce rămâne în urmă e doar stigmatul unei adicții, cea a
rușinosului obicei, singura măsură a propriei condiții. Cum că pentru fiecare
măsea scoasă a venit Zâna Măseluță.
Nu avem, după cinci ani de la lansarea
dezbaterii pe tema plăților informale, o imagine clară a răspândirii acestei
practici. E unanim practicată în fiecare spital, la un anumit nivel, asta știm.
Pare că e îmbrățișată de (în funcție de studiu) între 25 și 65% din doctori,
chiar dacă majoritatea o văd ca fiind reprobabilă. Unii trăiesc doar un pic mai
bine din banii suplimentari. Alții trăiesc mult, mult mai bine din comisioanele
luate, de obicei, pentru intervenții chirurgicale. Imaginează-ți să deschizi
ochii, la fiecare an, cu fiecare nouă generație de rezidenți, la această lume a
curvăsăriei de breaslă, unde statul, autoritățile, inclusiv societatea civilă,
de fapt, sunt un fel de „pești” ai prostituției intelectuale pe care o
permitem, o perpetuăm și o mai povestim din când în când.
